Note, stări, zile

Miercuri, 1 octombrie 2014

Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să dau, zapînd, peste ample emisiuni cu profil culinar. E o modă planetară. Gătitul e reambalat ca entertainment. N-am nimic împotrivă, deşi fac parte mai curînd dintre consumatori, decît dintre bucătari. Ştiu însă că există oameni care gătesc cu plăcere şi îşi exhibă cu mîndrie talentele. Unii sînt mai simpatici, alţii mai plicticoşi, unii propun reţete previzibile, alţii alunecă spre un postmodernism greu digerabil, dar, una peste alta, spectacolul e, dacă nu se prelungeşte abuziv, amuzant. Am luat cunoştinţă şi de celebrul Jamie, cînd dietetic şi ecologic, cînd înotînd în unt şi uleiuri grele (stupefiant, oricum, dacă te gîndeşti că Anglia ar putea trece drept un teritoriu al rafinamentului culinar!), m-am distrat şi cu Horia Vârlan, întotdeauna mai agreabil decît majoritatea invitaţilor săi, dar am dat şi peste un tip de emisiune-concurs („Masterchef“), de natură să mă scoată din minţi şi să-mi taie cu totul pofta de mîncare. Un „juriu“ alcătuit din trei „experţi“ (aud că, între timp, au fost schimbaţi şi au migrat spre alt post) a reuşit să-mi afecteze grav imaginea despre plăcerile gastronomiei: acri, grosolani, cu aere de patroni isterici, păreau încîntaţi să instaureze teroarea într-un studiou de televiziune, în care cîţiva concurenţi intimidaţi îşi încercau norocul. Aveam de-a face cu trei forme diferite de mitocănie. Concurentul trebuie „luat tare“, luat peste picior, descurajat. Se practică, fără talent şi fără fineţe, ironia brutală, admonestarea ostăşească, dispreţul suveran. „Victima“ e în pragul lacrimilor, atmosfera aduce a spaţiu concentraţionar. M-am tot întrebat cum de concurenţii suportă acest tip de tratament, de ce se înghesuie să se confrunte cu asemenea monumente de proastă creştere, de autoritarism ridicol, de agresivitate ineptă. Pe de altă parte, principala victimă e arta culinară însăşi, care, din prilej de bucurie şi de convivialitate, devine o activitate stresantă, un alambic de toxine, un spaţiu al bădărăniei, dacă nu direct al cruzimii psihice. Nu ştiu cum gătesc „judecătorii“ candidaţilor din platou. Sînt sigur că nivelul lor de civilizaţie şi de pregătire profesională le anulează orice fel de credibilitate. Nişte satrapi, care, probabil, dacă nu eşti fericit cu ce-ţi dau de mîncare, îţi bagă porţia pe gît şi te obligă să te căieşti, pentru „incompetenţa“ ta, pe coji de nuci. Am avut ghinionul să citesc cîteva rînduri şi despre proiectul unui nou show, pe care cei trei îl vor lansa în curînd. Va fi „Iadul Bucătăriei“ proclamă, ameninţător, unul dintre protagonişti. „În bucătărie este ca în armată!“ – sună un alt „principiu“ al „combatanţilor“. Corolar: „Bucătarul nu trebuie doar să ştie să gătească. El trebuie să fie un lider înnăscut.“ Care va să zică, ni se recomandă să nu punem mîna pe cratiţă, dacă nu sîntem un amestec de Scaraoţchi şi plutonier major. Mă întreb cum ar arăta şi alte plăceri omeneşti, dacă ar fi „evaluate“ de asemenea specialişti. Bucătăria ca batalion disciplinar, amorul ca trîntă cu fente olimpice, petrecerea ca exerciţiu de luptă şi lăutarii ca lideri înnăscuţi. Cum să nu savurezi astfel de perspective, venite din partea unor „cunoscători“ năpraznici, aflaţi printre noi în misiune de recunoaştere, înaintea invaziei finale…

Duminică, 5 octombrie, 2014

Un înalt ierarh e luat la întrebări, deunăzi, pentru afaceri necurate. Un preot de prin Bucovina, fost informator, îl înjură birjăreşte pe cel pe care îl turnase, iar fiul lui, tot preot, se repede să-l lovească pe enoriaşul care vrea lămuriri, cu o cruce de lemn, manevrată, abil, ca bîtă. Un alt preot, de prin Mureş, aflat în plină euforie etilică, răcneşte, în puterea nopţii, pe străzile oraşului său, cîntarea de Paşti („Hristos a înviat!“), după care anunţă că se grăbeşte spre un meci de fotbal. Între timp, se anunţă, în aula Facultăţii de Drept, o conferinţă susţinută de un preot. Titlul conferinţei este „Ortodoxia şi artele marţiale“. Să terminăm cu imaginea bolîndă a credinţei! Să fim demni urmaşi ai sfinţilor militari! Să luăm exemplul binecuvîntat al mişcării legionare, pe nedrept calomniată de masoni şi neoprotestanţi. Un alt ierarh îl cădelniţează, la o aniversare, pe Întîi Stătătorul Bisericii noastre, în limbajul celei mai impure slugărnicii lumeşti. Acum vreo doi ani, am văzut şi imagini cu un preot care îl fugărea, prin curtea bisericii, pe unul dintre enoriaşii săi, reuşind, în cele din urmă, să-l bată măr. Ştiu. O să mi se spună că văd, cu rea credinţă, numai „uscăciunile“ pădurii clericale. Dar n-ar trebui să le vadă şi clerul însuşi? N-ar trebui ca reprezentanţii săi să se îngrijoreze, să se simtă stingheriţi şi, mai ales, să acţioneze pentru curăţirea unei imagini instituţionale care merită alte culori decît cele ale dezordinii profane? Nu avem, „pe metrul pătrat“, cam multe exemple ca cele de mai sus? Sau trebuie, ca de obicei, să ne ascundem toţi sub mantia harului, ca şi cum el n-ar fi un dar care trebuie onorat, ci o scuză perpetuă, un camuflaj infailibil pentru orice sminteală.