Din nedumeririle unui neştiutor
Am mai promis, în deschiderea acestei rubrici, că voi încerca pe cît posibil să mă ţin deoparte de tumultul vremii. Şi iată că şi în această privinţă îmi încalc promisiunea.
Am auzit acum o vreme la televizor, cu ocazia uneia dintre nenumăratele modificări ale planurilor de învăţămînt, o profesoară de limba română revoltată că materia domniei sale ar fi fost periclitată, ca să se introducă lecţii de „tic“, ce prostie o mai fi fiind şi aia! Declar pe proprie răspundere că ştiu ce înseamnă TIC: Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor. Un nume cam pretenţios, e drept, dar înţelegem cu toţii cam despre ce e vorba.
Spun sus şi tare, în calitate de analfabet digital: capacitatea – şi dorinţa – tinerilor de a asimila evoluţiile tehnologice de ultimă oră este de n ori mai mare, mai intensă decît abilităţile şi curiozităţile noastre, cei care ar urma să-i instruim. Dacă nu ţinem cont de acest adevăr elementar, am face mai bine să închidem porţile şcolii, pînă ce nu le închid învăţăceii noştri, cu noi cu tot înăuntru.
Pledoaria mea pentru cărţi, pentru tipul de lectură pe care acestea l-au format de-a lungul vremii, nu are nimic de a face cu demonizarea instrumentului pe care mulţi îl consideră, eronat, inamicul numărul 1: computerul. Toate studiile arată că necititorii nu sînt cei „căzuţi în ecran“. Dimpotrivă. Citesc cei care obişnuiesc ŞI să navigheze pe net, ŞI să vadă cîte un film, la TV, pe monitor sau chiar la cinema, ŞI să meargă la un spectacol de teatru, la un concert, la o expoziţie. E previzibil. E normal. Curiozitatea, dorinţa de automodelare, toate acele lucruri pe care le căutăm în lumea cărţilor, nu sînt satisfăcute doar de către aceasta. Avem, slavă Domnului, năzuinţe constelate. Altminteri păţim ca Don Quijote & Co.
Am auzit de mai multă vreme de proiectul introducerii de „manuale digitale“ încă din primele clase primare. Bun, îmi zic, Ministerul s-a hotărît să ia taurul de coarne. Sper că s-a gîndit şi cum să pună pe roate această revoluţie educaţională, deloc uşoară. Nu de alta, dar tema „şcoală şi computer“ – cît, cum, unde, cînd sînt de utilizat noile tehnologii în actul educaţional – ţine cap de afiş în dezbaterile pedagogice de vreo două-trei decenii încoace (dacă nu iau în calcul şi proiectele megaentuziaste, abandonate pe parcurs, din vremurile aurorale ale ciberneticii, precum cel al „instruirii programate“, potrivit căruia softurile educaţionale ar fi urmat să disloce, treptat, dar nu foarte, nevoia de profesori, care oricum sînt o resursă costisitoare, hachiţoasă ş.a.m.d.). Nu de alta, dar e în joc chiar acel „ŞI“ pe care, oricît de dizgraţios arată, m-am simţit dator să-l scriu cu majuscule. Ţări cu vechime şi cu amplitudine a informatizării mult mai mare decît în România au tras semnale de alarmă asupra faptului că o introducere nechibzuită a computerului în şcoală poate duce la compromiterea formării acelor aptitudini pe care, îndreptăţit sau nu, încă le mai socotim ca definitorii pentru ceea ce numim, de regulă, „alfabetizare“, precum scrisul de mînă şi socotitul.
Luat cu altele, am uitat de aceste nedumeriri, pînă ce zarva iscată de întîrzierea abecedarului şi a celorlalte manuale de clasa I şi a II-a mi le-a readus în minte. Tot ce am putut culege din mass-media au fost declaraţii sforăitoare cum că orice copil din România ar avea un iPad sau o tabletă ascunse prin pod, culpabilizări şi deculpabilizări etc. etc. Şi-am mai văzut şi cîteva spoturi publicitare din care reieşea că „manualele digitale“ ar fi nişte CD-uri care se livrează copiilor împreună cu manualul tipărit. CD-uri? m-am mirat. Păi astea, cu toată incompetenţa mea digitală, ştiu că nu se încarcă nici pe iPad, nici pe tabletă, nici măcar pe laptop-urile mai recente. Trebuie să ai ditamai desktop-ul acasă, la birou, ca să te poţi ajuta de ele la teme, la studiul individual. Căci dacă n-ar avea şi această destinaţie, la ce-ar mai trebui să se livreze cîte unul fiecărui elev? Să-l învîrtă pe creion?
Mă rog, poate mă înşel, nu mă pricep. Vreau doar să mă lămuresc. Atunci – îmi zic – o să găsesc clarificări în programele şcolare. Deh, sînt de modă veche, încă mai cred că ar trebui să existe cît de cît o legătură între ce scrie în curriculum şi ce se întîmplă în şcoală.
Caut întîi programele de limba şi literatura română pentru clasele I şi a II-a. Nu-i uşor să le găsesc. Sînt 70 de programe pentru aria Limbă şi comunicare. Pe undeva pe la poziţia 50 dau şi de cea română, după sîrbă, croată, elenă, turcă ş.a.m.d. Am oroare de puseuri patriotarde, dar, zic, totuşi, nici chiar aşa. Măcar de-ar fi fost puse în ordine alfabetică. În sfîrşit. Citesc programele rînd cu rînd şi – stupoare! – nici un cuvînt despre alfabetizarea digitală, nici în obiective de referinţă, nici în conţinuturi. Nici măcar despre apăsarea butonului On. Cine-i va învăţa pe utilizatorii de 6-7 ani cum să folosească nepreţuitul material? Cînd? Cum? Sau ei intră în şcoală gata alfabetizaţi digital? De către cine? Cînd? Cum?
Ah, îmi zic, păcătoasa mea deformaţie profesională. Manualele sînt pentru toate materiile, aşa că nu trebuie să caut răspunsuri doar la română. Mai sus, la ariile curriculare, la planurile de învăţămînt. Aici găsesc, spre uşurarea mea, aria Tehnologii, cu materia Aplicaţii practice. Dar cînd să zic că am rezolvat misterul, descopăr că, aici, e vorba despre modelat cu plastilină, tăiat cu foarfecele şi altele asemenea. Iarăşi nici un cuvînt despre utilizarea, fie şi în joacă, a produselor informatice.
Cine? Cum? Cînd? Cine mă lămureşte şi pe mine?
N-am văzut nici unul dintre manualele ofertate spre publicare. S-ar putea ca unele dintre ele să fie minunate. Mi-e teamă însă că introducerea lor pe nepusă masă, fără un suport conceptual minimal şi cu o infrastructură de utilizare mai mult decît incertă, pe lîngă inevitabila degringoladă didactică, vor produce o adîncire încă şi mai dramatică a endemicei segregaţii educaţionale româneşti. Bine măcar că laptele şi cornul sînt aceleaşi pentru toţi!
Şi uite-aşa, îmi dau seama, în final, că pe lîngă eticheta de „analfabet digital“ mi se va mai lipi, oricît de răspicate ar fi pledoariile mele pentru noile tehnologii, şi aceea de „tombateră“, cu care erau gratulaţi, în epoca dragilor mei paşoptişti, „ruginiţii“, oamenii vremilor ce stăteau să apună.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
