O fi el ticălos, dar…
Se zice că F.D. Roosevelt ar fi spus despre dictatorul Somoza din Nicaragua că „e un ticălos, dar e ticălosul nostru.“ De fapt, în engleză se foloseşte expresia mai plastică „fiu de curvă“. „Our son of a bitch“ (ticălosul nostru) desemnează în jargonul politic american situaţia în care Statele Unite susţin un regim altfel reprobabil pentru că are nevoie de aliaţi într-o zonă anume. Totuşi, şansele ca FDR să fi spus despre Somoza că e „ticălosul nostru“ sînt foarte mici, dat fiind că nimeni nu a putut să documenteze unde şi cînd s-a întîmplat exact. Alte surse susţin că Roosevelt ar fi spus asta referindu-se ba la dictatorul spaniol Franco, ba la cel dominican Trujillo (pentru fanii lui Vargas Llosa, acesta e ticălosul din romanul Sărbătoarea Ţapului). Pentru ca lucrurile să fie cu adevărat complicate, şi alţi preşedinţi americani sînt creditaţi cu paternitatea expresiei. Deci ştim aproape sigur că FDR nu a spus-o, însă ştim că dictatorului Somoza îi plăcea să se laude cu chestia asta, la modul: dom’le, ştii că Roosevelt a zis că sînt ticălosul lui? Ceea ce pune lucrurile într-o perspectivă aparte: pentru tipii ca Somoza, e important să fie percepuţi ca oamenii americanilor, e un element important pentru stabilitatea puterii lor. De fapt, America a practicat rar şi pe perioade scurte acest gen de cinism, de unde şi persistenţa expresiei despre care vorbim. Prezumţia este: chiar am putut să facem aşa ceva? Pentru o ţară bazată pe principii, cinismul e inconfortabil, chiar şi aplicat rar şi discret.
Destul de recent, i-am întrebat pe cîţiva diplomaţi americani despre ce va face America în noul context post-Crimeea. Ideea mea era că noua ameninţare a Rusiei ar putea determina Washington-ul să intre din nou într-o logică de tip „our son of a bitch“ – America a fost o forţă care a împins reforme şi schimbări în Europa de Est, după căderea comunismului, dar cum asistăm la o nouă confruntare care seamănă tot mai mult cu Războiul Rece, poate că America va renunţa la proiectele care nu convin elitelor din aceste ţări? La urma urmei, un discurs ferm anticorupţie ar putea slăbi intern chiar lideri care se declară proamericani. De unde o tentaţie naturală de a nu-i mai deranja? Interlocutorii mei s-au arătat intrigaţi de idee şi au sărit să respingă această posibilitate. Reproduc din memorie replicile lor: noi am învăţat o lecţie din Ucraina, am fost şocaţi de slăbiciunea statului ucrainean. Pentru noi este un coşmar că am putea avea asemenea state în interiorul NATO, de aceea criza din Ucraina a întărit şi mai mult convingerea că trebuie să ajutăm aceste ţări, să se schimbe. Ţările corupte nu se pot apăra singure, pentru că au instituţii slabe, iar populaţia nu are încredere în stat, deci riscăm ca noi să trebuiască să intervenim într-un peisaj de colaps instituţional, aşa cum a fost în Ucraina. Şi nu doar că noi, personal, credem asta, dar acesta este consensul în Departamentul de Stat, asta primim în instrucţiunile de la doamna Nuland.
Săptămîna trecută, Victoria Nuland a ţinut un discurs la un eveniment organizat de Center for European Policy Analysis – un think tank din DC care se ocupă de relaţia cu Europa de Centru şi de Est; o echipă de acolo a publicat recent un studiu despre România, în care reforma justiţiei şi anticorupţia sînt elemente principale. Ce a spus Nuland la CEPA reprezintă poziţia consistentă, în timp, a administraţiei americane. Citatul care a făcut valuri în România este: „În Europa Centrală de astăzi ne îngrijorează ameninţările interne la adresa democraţiei şi a libertăţii. În toată regiunea, două cancere gemene ameninţă visul pentru care atît de mulţi au muncit din 1989 încoace: decăderea democraţiei şi corupţia. Vedem în regiune lideri care se bucură de avantajele apartenenţei la NATO şi UE, dar uită valorile pe care se bazează aceste instituţii. Şi îi întreb pe aceşti lideri: cum puteţi să dormiţi liniştiţi noaptea, ştiindu-vă protejaţi de articolul 5 NATO, iar ziua vă treziţi şi militaţi pentru «democraţie neliberală», încurajaţi naţionalismul, restricţionaţi libertatea presei şi demonizaţi societatea civilă! Întreb acelaşi lucru pe cei care protejează oficiali corupţi, ocolesc Parlamentul cînd le convine; sau aranjează contracte murdare care cresc dependenţa ţărilor lor de o singură sursă de energie, deşi vorbesc despre diversificare.“
În România, dezbaterea ridicolă a fost dacă s-a referit la România sau nu. Evident că s-a referit, doar avem intervenţii anterioare atît ale Victoriei Nuland, cît şi ale altor înalţi oficiali americani critici faţă de blocajele produse de politicieni în calea anchetelor penale – ar fi fost culmea acum să spună că sînt unii prin Estul Europei care fac fix aceste mizerii, dar Guvernul român nu e printre ei. Referinţa la energie, care a încurcat pe unii, era pentru Bulgaria, care vorbeşte despre diversificarea aprovizionării cu energie, dar ţine cu dinţii să acorde regim de excepţie de la regulile concurenţiale europene pentru gazoductul South Stream, construit de Gazprom. La ora la care scriu acest articol, alegerile din Bulgaria par a fi fost cîştigate de Boiko Borisov şi partidul său. Borisov demisionase în urma protestelor antiausteritate de la Sofia, dar iată că revine acum spectaculos, iar Partidul Socialist bulgar, servil faţă de Moscova, iese şifonat.
Revenind la discursul Victoriei Nuland, e de remarcat că cea mai mare parte a sa acoperă Ucraina şi situaţia de acolo. Cam aceasta este viziunea mainstream la Washington: criza din Ucraina a făcut ca democraţia şi anticorupţia să ajungă teme care ţin de securitatea regiunii. Asta nu era evident pînă acum. Dincolo de cerinţa ca noile membre să fie democraţii, NATO ca instituţie s-a preocupat puţin de aspectele civile care depăşeau aria strict legată de apărare. A funcţionat un tandem cu Uniunea Europeană, care s-a ocupat de aspectele nonmilitare din transformarea acestor ţări. America a menţinut temele civile pe agendă în relaţia bilaterală cu fiecare ţară. Acum însă, mergem la un alt nivel, prin invocarea articolului 5 (cel privind securitatea colectivă) în legătură cu aspectele ce ţin de democraţie şi anticorupţie.
Într-un fel ciudat, Victor Ponta are noroc cu Viktor Orban: cînd e vorba de băieţii răi care fac probleme în Est, Orban e exemplul preferat. Premierul ungar face pe bandă prostii care vin să contrazică ataşamentul Ungariei faţă de valorile occidentale şi o face asumînd deschis un program de transformare a ţării într-o democraţie neliberală. Ponta nu e la acel nivel – sau nu încă. Îi place să pară un tip progresist, din gena lui Tony Blair. Declară presei italiene fără să clipească că el face parte dintr-o generaţie care nu mai tolerează corupţia. Cu alte cuvinte, Ponta nu asumă, ca Orban, un program neliberal. Nici nu ştiu dacă are un program neliberal sau doar e pornit să distrugă instituţiile independente, una cîte una, cînd îl deranjează. Capacitatea sa de a spune lucruri diferite unor audienţe diferite este remarcabilă, dar nu foarte eficientă: nimeni nu îl ia în serios la nivel înalt pe Ponta-progresistul.
Mediul diplomatic de la Bucureşti a fost şocat de criza din vara lui 2012. Am auzit asta în mai multe rînduri şi dinspre ambasade diferite: acţiuni atît de radicale şi de bruşte nu intrau în aria posibilului, pentru ce era România atunci. Deşi garnitura de diplomaţi s-a schimbat la cele mai multe dintre ambasadele occidentale, noii oameni au primit de la cei vechi dosarele şi fişele în care acţiunile din 2012 îi definesc pe actorii politici români. După ce Ponta şi Crin Antonescu au dat înapoi la reacţia cancelariilor occidentale, sîntem într-un fel de joc de-a ghicitul, în care ambasadele încearcă să prevadă: va merge Ponta pe asumarea unui program neliberal ca Orban, sau menţine stilul ambiguu în care spune ce vrea să audă interlocutorul şi acumulează putere pe nesimţite? Cert este că Ponta-progresistul-democrat-din-Est este acum o ficţiune, această posibilitate a fost distrusă definitiv în 2012. Reacţia dură de atunci a occidentalilor nu a fost un accident şi nici rod al „propagandei băsiste“ – intelectualii şi ziariştii care au spus această prostie atunci au ajuns acum la guvern şi au pus mîna pe TVR – şi totuşi imaginea lui Ponta în exterior nu îşi revine, oricît se agită. Reacţia dură de atunci vine dintr-o îngrijorare programatică faţă de starea democraţiei în Estul Europei – regiune unde democraţia electorală nu a fost completată de o societare puternică capabilă să reziste creşterii unor posibili autocraţi. Modelul Putin bîntuie Occidentul: ţările sărace cu instituţii fragile pot fi uşor acaparate de tipi care dau deoparte pretenţia sau aparenţa că se comportă democratic. Criza din Ucraina a confirmat şi reversul medaliei: Ianucovici a fost capabil să acapareze statul, să pună botniţă presei şi ONG-urilor şi să dezvolte o reţea enormă de corupţie, prin deturnarea instituţiilor de la furnizarea de bunuri publice spre furnizarea de rente private. Cînd a fost însă vorba să apere statul de agresiunea externă, regimul Ianucovici s-a prăbuşit. Tipi din ăştia cu muşchi ca Ianucovici sau Orban se pricep să-i oropsească sau să-i cumpere pe cei din interior, cînd e vorba să reziste agresiunii externe nu sînt buni de nimic. De aici şocul produs de Ucraina în modul în care diplomaţiile occidentale înţeleg regiunea: acum nu mai este vorba despre hîrjoane interne, vorbim despre posibilul colaps al democraţiei şi despre aliaţi vulnerabili. Ponta a comis prostia din 2012, a intrat în categoria băieţi-răi-la-care-trebuie-să-fim-atenţi, iar criza din Ucraina a făcut ca această categorie să fie acum tratată ca un risc regional de securitate.
Pentru americani, povestea cu „ticălosul nostru“ se termina mereu la fel: tipul respectiv era incapabil să schimbe şi să modernizeze pe termen lung ţara respectivă, invariabil avea de-a face cu gherile sau lovituri de state, de unde un nou ciclu de violenţe şi din nou nevoia de un alt ticălos care are nevoie de sprijin. De aceea, pentru americani, ideea de „ticălosul nostru“ are o reputaţie proastă: poţi cîştiga ceva pe termen scurt, dar pierzi bătălia pe termen lung. În ce priveşte Estul Europei, asistăm la o doctrină fermă: nici o milă faţă de ticăloşi, fie ai noştri sau ai lui Putin.
