Iaşii lui Călinescu

Pe fondul FILIT-ului ieşean (în plină desfăşurare la momentul redactării acestui articol, însă încheiat deja atunci cînd dumneavoastră îl veţi citi!), mi-am amintit de o scurtă scriitură interbelică, foarte interesantă atunci, dar şi acum. În perioada cînd era profesor universitar la Iaşi, G. Călinescu a scris, în revista creată chiar de el, Jurnalul literar (28 mai/1939), un text mai puţin cunoscut astăzi, deşi de o actualitate incontestabilă. Articolul se intitulează, nesofisticat, „Iaşul“, şi disecă un stereotip cultural, se vede, apăsător şi la vremea respectivă: alunecarea centrului tradiţional de civilizaţie europeană – e vorba, desigur, de bătrîna capitală a Moldovei –, alunecare cumva inexorabilă, către un prăfuit provincialism. „Ce este ieşan?“, se întreabă Călinescu în chiar debutul pledoariei sale. Răspunsul, dincolo de aparenta lui banalitate, merită redat în întregime, întrucît fixează termenii polemicii ulterioare: „Un ieşan e un român care locuieşte în chip aproape permanent la Iaşi. Iată o definiţie simplă, necesară într-o vreme în care se abuzează de denominaţia de ieşan. În definitiv, un ieşan nu se deosebeşte fundamental de un bucureştean ori de un craiovean. Există însă un spirit al oraşului care modifică încetul cu încetul pe individ şi-i dă o coloare locală. Chinezul care stă prea mult la Paris, în ciuda ochilor mongolici, capătă fizionomie şi gesticulaţie franceză. Prin urmare, Iaşul este o realitate. Dar precum peştele nu poate trăi pe uscat şi nici pasărea înota, nu poate fi ieşan cine a ieşit din lichidul lui.“ Abandonul definitiv al unui loc, cu alte cuvinte, te scoate, volens nolens, din sfera sa identitară. A fi ieşean (sau orice altceva), crede legitim Călinescu, reprezintă asumarea unui mod de viaţă, şi nu doar venerarea – pur formală – a naşterii întîmplătoare.

Aici se află, de fapt, punctul central al analizei călinesciene. Criticul sugerează că isteria din jurul ideii „decăderii Iaşului“ (la fel de acută, se pare, şi în perioada interbelică!) este invenţia ieşenilor care au părăsit, cu mult timp în urmă, Iaşiul. Ei ajung, treptat, extrem de intrigaţi de continua deteriorare „spirituală“ a străvechii citadele, cerînd, imperios, măsuri de redresare. Autorul articolului nu poate trece cu vederea flagrantul paradox care se ascunde aici: „Sînt mulţi ieşeni care /.../ se vaietă că nimeni nu-şi aruncă ochii asupra oropsitului Iaşi, dar aceşti ieşeni stau la Bucureşti. /.../. Ei sînt bucureşteni care vor să profite şi de dulceaţa apei Dîmboviţei, şi de prestigiul cetăţii bahluiene. /.../. Oricine, din felurite împrejurări, poate ajunge în situaţia de părăsi un oraş în care s-a născut sau a trăit multă vreme. Dar a mai pretinde, de la distanţă, să participi la spiritul unui oraş, iată o frumoasă aberaţie.“ Aceşti „patrioţi externi“ creează, de regulă, clişeele aşa-zisei „decăderi“. După ei, Iaşiul îşi pierde constant personalităţile (atrase, magnetic, de Bucureşti), e tot mai ostracizat financiar, tot mai izolat geografic şi tot mai nedreptăţit de administraţiile centrale. Iaşiul se alterează, din unghiul lor, pe majoritatea palierelor, devenind – mereu mai pregnant – o provincie ternă. Chiar şi Universitatea, bastionul de renume prin excelenţă al oraşului, încă de la înfiinţarea sa de pionierat în România, începe să pălească în faţa vieţii universitare bucureştene. Aceeaşi „diasporă“ ieşeană strigă, necontenit, că s-a ajuns în situaţia inacceptabilă în care e mai bine să fii asistent la Bucureşti decît profesor la Iaşi!

„Şi de ce mă rog?“, se întreabă, pe bună dreptate, Călinescu. Răspunde, tot el, cu un bun simţ ce ar trebui să-i facă pe mulţi – şi azi – să mediteze ceva mai adînc: „Presupunînd că locuirea la Iaşi ar fi incomodă, valoarea unei instituţii rezidă în sine. Universitatea este ageografică, naţională. Nu se poate pretinde că moldovenii se cultivă mai rău decît muntenii şi transilvanii. Ideea însăşi a inegalităţii universităţilor e absurdă. Ar rămîne doar o deosebire de tradiţie. Dar din punctul acesta de vedere, Universitatea din Iaşi e cea mai veche şi cea mai ilustră. Întîiul ei rector a fost Titu Maiorescu. Aci au profesat Xenopol, Stere, Ibrăileanu şi sînt şi acum atîtea elemente excepţionale, încît ar fi drept a spune – mai bine asistent la Iaşi decît profesor la Bucureşti.“ În fond, Călinescu atinge un punct cu rezonanţă imensă în spaţiul postmodernităţii contemporane. „Centralismul“ obsesional constituie o formă de patologie mentalitară, este simptomul culturilor mici. Civilizaţiile mari îşi diseminează funcţiunile şi abilităţile în vastitatea întregului lor teritoriu. Cultivă, cu bună ştiinţă, diversificarea geografică, „descentralizarea“ manifestaţională. Numai culturile ignare trăiesc cu complexul „centrului“, al „capitalei“. Oxford, Cambridge, Harvard, Yale, Stanford, Princeton, Jena, Bologna, Padova şi atîtea alte nume sonore nu sînt „capitale“ de state, şi totuşi reprezintă „centre“ ale excelenţei academice şi intelectuale internaţionale. În condiţiile unei dinamici culturale fireşti, şi Iaşiul, implică autorul, ar putea avea un destin similar, eliberîndu-se – odată pentru totdeauna – de complexul „trădării“ de la 1859. Să fi venit oare timpul, în noul univers european, să sperăm şi noi la normalitate? 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.