Ceauşescu, un principial de frică
Se zice că, în anii 1980, pe cînd România lui Ceauşescu făcea mare caz de principii pe scena internaţională, un diplomat român discuta cu un diplomat britanic. Românul îi spunea: „Principiile politicii noastre externe sînt respectarea suveranităţii naţionale, neamestecul în treburile interne ale altor state, dreptul popoarelor la autodeterminare, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, egalitatea între naţiuni. Care sînt principiile politicii voastre externe?“ Britanicul, un pic derutat de abundenţa de principii româneşti, ar fi răspuns simplu: „Principiul nostru de politică externă este realizarea interesului Marii Britanii.“ Episodul mi se pare sugestiv din cel puţin două perspective. Mai întîi, îmi pare că istorioara opune propaganda, realismului. Lumea propagandei este exact lumea defilării cu principii. Principiile devin lozinci, steaguri, lumini, baloane, sclipici, confetti şi totul generează o exuberanţă a impecabilului. Din acest moment, principiile devin întotdeauna masca unei ipocrizii. Realismul britanicului aduce, scurt, lucrurile în matca lor. Politica externă nu este altceva decît interacţiunea intereselor naţionale ale actorilor de pe scena internaţională. Interesul multora este acela de a se stabili şi respecta reguli care protejează exact motivele profunde ale dezvoltării lor: libertatea, pacea, democraţia, piaţa liberă etc. Interesul altora este acela de a avea o ordine bazată pe forţă, un fel de ierarhie a capacităţii de a înspăimînta – să conducă cei care produc mai multă frică. Alţii, cei mai mulţi, navighează între aceste două opţiuni. Fiecare după cum e în stare să aprecieze care este interesul său.
A doua perspectivă deschisă de mica anecdotă povestită mai sus este de natură istorică. Sau, mai precis, politică, în măsura în care istoria este gen proxim pentru politică. Ceauşescu se temea de sovietici. Nu pentru că bolşevicii moscoviţi ar fi putut face vreun rău ţării (de altfel, în anii ocupaţiei sovietice, Ceauşescu fusese un colaboraţionist pur, după toate definiţiile colaboraţionismului), ci pentru că i-ar fi putut face rău lui. Cazul lui Ceauşescu este tipic: pe măsură ce lăcomia pentru putere a unui tiran creşte, şi spaima lui că ar putea pierde putere creşte. Cu cît tiranul amasează mai multă putere, cu atît temerea că cineva i-o poate lua se acutizează, devine frică, apoi spaimă, apoi groază. Invazia din Cehoslovacia trebuie că l-a terifiat. Sovieticii au arătat că veneau cu tancul, luau puterea unuia şi o dădeau altuia. De atunci, Nicolae Ceauşescu a direcţionat întreaga politică externă a ţării după această groază. Tot ce a făcut a avut un unic scop: să se pună la adăpost de lungul şi neiertătorul braţ sovietic. Să ne înţelegem, să se pună la adăpost pe el însuşi şi regimul său, nu ţara. În acest context, principiile politicii lui Nicolae Ceauşescu erau principiile fricii. Căci altfel nu se explică de ce era atît de „liberal“ în politica externă şi era atît de tiranic în politica internă. Cum puteai spune că fiecare stat are dreptul să decidă singur calea pe care o urmează, dar asta nu se aplică deloc fiecărui individ? Cum puteai spune să statele puternice nu au voie să ameninţe sau să agreseze statele slabe, dar statul tău putea face exact acest lucru cu oricare dintre cetăţenii săi? Explicaţia acestei disonanţe, remarcată de altfel de mulţi istorici, este aceea că frica îngrozitoare de a pierde puterea îi rupea, pur şi simplu, comportamentul în două. Această frică îl făcea să fie represiv în interior şi „liberal“ în exterior.
Principiile, în acest caz, erau expresia fricii. Nu doar prin conţinutul lor, ci prin simpla lor existenţă, principiile politicii externe ale lui Ceauşescu erau apărarea lui în faţa altora cu mult mai puternici decît el. Mă grăbesc să precizez că nu laud deloc lipsa de principii. Dacă în acest caz, şi în altele, se poate lesne vedea că principiul devine acoperirea unei crime (căci politica lui Ceauşescu faţă de poporul român a fost o crimă, fără nici o îndoială) nu înseamnă deloc că e aşa întotdeauna. Nu cred că a avea principii înseamnă că eşti fricos, şi a nu avea principii înseamnă că eşti curajos. O corelaţie funcţională între frică şi principialitate nu se poate face. Spun doar că, în unele cazuri, frica naşte principialitate, iar această principialitate se poate omeneşte susţine doar dacă obiectul fricii este valid. Dacă eşti principial pentru că ţi-e frică de Diavol e în regulă. Dar, dacă un tiran e principial de frică să nu-l înlăture de la putere un tiran mai puternic, asta nu valorează nimic în lumea principiilor. Valorează, însă, în lumea propagandei – după cum s-a văzut, se vede şi se va mai vedea.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
