MI6

Serviciul secret britanic a fost înfiinţat cu peste 100 de ani în urmă, dar multă vreme, existenţa sa nici măcar n-a fost recunoscută oficial. Astăzi, cel puţin formal, lucrurile s-au schimbat şi, dacă dai o căutare pe Google, îţi apare imediat nu doar homepage-ul instituţiei, dar şi o hartă pe care e localizat sediul ei de la Londra. Şi au început, de asemenea, să apară cărţi despre istoria legendarei instituţii. Un volum impresionant, scris de jurnalistul BBC Gordon Corera, apărut în 2011 la Londra, anul acesta a fost tradus şi la noi sub titlul – MI6. Adevăruri şocante despre istoria serviciilor secrete britanice la editura Litera, în aceeaşi colecţie în care a apărut şi cartea despre Mossad.

Povestea scrisă de Gordon Corera începe odată cu sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe vremea cînd imperiul britanic îşi pierdea puterea. Serviciul de spionaj al fostului mare imperiu trecea, la rîndu-i, printr-o fază de declin. Autorul cărţii observă că, în vreme ce legenda MI6 era întreţinută de romanele lui Ian Fleming şi de filmele cu James Bond făcute după scenariile sale, în realitate lucrurile stăteau aproape invers. Nu numai că serviciul era departe de performanţele unui James Bond, dar operaţiunile sale eşuau lamentabil, în serie în anii ’50, asta implicînd şi pierderi de vieţi omeneşti pe frontul Războiului Rece, în lupta cu KGB-ul şi blocul comunist. Eşecurile erau cauzate, în cea mai mare parte, de existenţa unui om al sovieticilor, infiltrat la nivel înalt, celebrul spion Kim Philby, care a ajuns, nici mai mult, nici mai puţin, decît în postura de a ţine legătura dintre CIA şi MI6. Aşa afla informaţii vitale despre operaţiunile ambelor agenţii care, de obicei, se informau reciproc prin intermediul lui. Deşi britanic, Philby credea în comunism, şi acesta a fost motivul principal al trădării sale. În cele din urmă, fugind de pedeapsa ce-l aştepta acasă şi protejat de KGB, a ajuns să trăiască la Moscova, lucru care, din motive pe care noi, est-europenii, le putem înţelege foarte bine, nu a fost pentru el tocmai o mare fericire.

Au mai existat, în acea perioadă, şi alţi spioni de succes care lucrau pentru sovietici, dar se pare că nici unul nu a produs asemenea pagube părţii occidentale precum Philby. De partea lor, britanicii, după cum reiese din cartea lui Corera, timp de aproximativ zece ani n-au avut nici măcar un singur om care să conteze infiltrat în structurile de conducere sovietice. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, serviciile britanice şi americane se temeau ca Stalin să nu pornească un nou război contra Europei Occidentale. Nu puteau să afle însă nicicum intenţiile adevărate ale celor de la Kremlin.

MI6 şi-a luat revanşa cu adevărat abia spre sfîrşitul Războiului Rece, cînd a reuşit să-l racoleze pe Oleg Gordievski, un spion rus care a devenit agent dublu, furnizînd britanicilor, timp de aproape un deceniu, informaţii extrem de utile. Datorită informaţiilor furnizate de el se pare că prima întîlnire dintre Margaret Thatcher şi Mihail Gorbaciov a fost un mare succes (pentru ambele părţi). În cele din urmă însă, Gordievski a fost deconspirat de o altă cîrtiţă celebră ajunsă în vîrful CIA – Aldrich Ames. Gordievski a fost totuşi scăpat de plutonul de execuţie care l-ar fi aşteptat (la fel ca pe unii dintre predecesorii săi, sovieticii nu se jucau), a fost scos din Uniunea Sovietică în portbagajul unei maşini diplomatice, printr-o operaţiune care apoi a devenit celebră.

Dincolo de povestirea diverselor operaţiuni ca atare, cartea lui Gordon Corera se apropie şi de lucrurile care privesc oamenii care lucrează în serviciile secrete, descrie atmosfera de suspiciune care bîntuie aceste servicii mai ales în anumite perioade, precum şi psihologia celor care devin spioni sau motivele care-i împing pe unii să trădeze.

În această privinţă a trădării, Philby a susţinut că el niciodată nu a fost spion dublu pentru că de la început a lucrat doar pentru comunişti, iar Gordievski a declarat că, în ceea ce-l priveşte, „chestiunea trădării se ridică inutil, deoarece vorbim despre un stat criminal. Elementul cel mai criminal al statului criminal a fost KGB-ul. Era o bandă de infractori. Trădarea infractorilor a fost benefică pentru suflet.“

Dar serviciul de spionaj britanic a acţionat şi pe alte fronturi, în afara celui legat de Războiul Rece. După cum dezvăluie Corera, agenţii se împărţeau în două mari categorii: moscoviţii şi călăreţii de cămile. Unii se ocupau de problema cu ruşii, alţii de chestiunile privind Orientul Mijlociu, Iranul sau Afganistanul. Dar toate lucrurile se leagă într-o istorie destul de unitară şi coerentă. Serviciile britanice nu sînt adversarele celor ruseşti, doar din vremea comunismului.

Istoria e mult mai veche, iar primele confruntări au apărut pe cînd britanicii urmăreau să-şi protejeze imperiul colonial împotriva influenţelor ţariste, pe vremea primului război Anglo-Afgan (1839). Acelaşi Afganistan invadat de sovietici în ani ’70 ai secolului trecut, devenit apoi paradis al teroriştilor jihadişti în anii ’90 şi ocupat de americani după 2001. O falie extrem de importantă în tectonica geopolitică mondială, prin care se poate întrevedea întreaga istorie a luptei dintre marile puteri cu suişuri şi coborîşuri, cu victorii, revanşe şi contrarevanşe, la scara unor decenii şi chiar secole. Istoria lui Corera se opreşte la sfîrşitul deceniului trecut, cu problemele legate de Irak, cu războiul împotriva terorismului şi cu observaţia că ruşii nu au renunţat la vechile obiceiuri, nici după destrămarea URSS.

Citind cartea şi văzînd bîlbîielile internaţionale în chestiunea invadării Ucrainei, te întrebi dacă nu cumva serviciile secrete occidentale trec iarăşi printr-un moment în care sînt descoperite şi dacă nu cumva sînt incapabile să afle adevăratele planuri ale Kremlinului, tot aşa cum nici în anii ’50 nu puteau desluşi intenţiile lui Stalin.