Analfabet digital

„Eşti analfabet digital.“ Aşa mi-a zis, amuzat, prietenul meu Mircea Vasilescu, cînd încercam să-i explic dificultăţile mele legate de Facebook.

Primesc şi eu, ca tot omul, invitaţii de a lega prietenii pe diverse reţele de socializare: Facebook, LinkedIn, care-or mai fi. Nu ştiu ce să fac cu ele. E un buton care-mi permite să refuz invitaţia. Nu-mi vine să-l folosesc. Cum să respingi expresis verbis o prietenie? Fără să te poţi explica, să-ţi arăţi motivele?

Undeva, într-o piesă de Corneille, e o replică celebră, citată de nenumărate ori ca un exemplu eclatant de litotă – opusul hiperbolei, o „exagerare în mic“, tipică pentru „minimalismul“ discreţiei clasicizante. În loc să spună „te iubesc“, un personaj spune „nu te urăsc“.

Aş vrea să existe comenzi cu astfel de understatements şi în comunicarea în reţele de socializare. Să am, de pildă, la dispoziţie butonul „N-am putea găsi un alt prilej?“, sau, dat fiind că ofertele vin adesea de la persoane pe care le cunosc, pe acela „Cred că sîntem deja prieteni“.

În final, aleg calea de mijloc şi... nu fac nimic. Ceea ce are drept rezultat că invitaţia se repetă, se repetă, se repetă. Bănuiesc că e pusă pe un motoraş de autogenerare şi că emiţătorul nu mai are nici un amestec în transmiterea mesajului său de „reminder“. Altminteri, ar mai trebui să apară ceva, un adverb de întărire – „chiar“ – sau un dubitativ – „oare“ – sau pur şi simplu o întrebare – „de ce?“. Dar, analfabet digital fiind, cum zice Mircea, n-am cum să pricep ce se petrece, de fapt, de partea cealaltă. Şi chiar – iată cum îşi face locul adverbul de întărire – aş fi curios să ştiu. Însă ezit să experimentez pe propria intimitate.

Aş putea, de pildă, să mă reinventez ca personaj – un Gigi Marele sau un Habacuc Micul – şi să-i dau drumul aşa, să văd cum merge.

Nu înţeleg nici eu, de fapt, de ce ezit. Am prieteni, mai ales de departe, care îmi reproşează reticenţa. „Am mai afla şi noi cîte ceva despre tine, cum îţi mai e, ce îţi mai trece prin minte...“ Şi totuşi, rîvna unei tot mai largi conectări, care va duce, într-un final apoteotic, la o înfrăţire mapamondică, mi se pare, nu ştiu cum, comică. Prefer să scriu aceleaşi prăfuite e-mailuri care încep, aproape invariabil, cu formula „Iartă-mă că de atîta vreme...“, sau ceva asemănător.

Mi-e clar că şi eu, cu reticenţele mele, sînt cam caraghios. La urma urmei, poate fi doar o chestie de temperament. Mă întreb însă dacă există vreo legătură între analfabetismul digital, pe de o parte, şi alfabetizarea nondigitală, de cealaltă. Critici literari de primă mînă ai vremii noastre, de pildă, au făcut să circule anecdote privind incapacitatea lor de a manevra computerul, pînă şi pentru cele mai simple utilizări.

Să citeşti cărţi e o profesie care stîrneşte nedumerire. „Cum, şi mai eşti şi plătit pentru asta?“ – vine automat întrebarea. Iar dacă nu vine, se citeşte în ochii interlocutorului. Dar şi cititorul pasionat neprofesionist trece adesea drept un personaj bizar, care stă mai mult încuiat prin casă decît împreună cu semenii.

Cititul, se ştie, s-a practicat vreme îndelungată cu voce tare, chiar şi în singurătate. E celebru pasajul din Confesiunile Sf. Augustin în care acesta îşi exprimă surpriza de a-l fi văzut pe Părintele Ambrozie citind în gînd. Lectura a rămas pînă în secolul al XIX-lea (şi) o activitate de grup: lectura salonardă, sau cea casnică, după masa de seară, cînd capul familiei deschidea cartea iar ceilalţi ciuleau urechile.

Lectura ar fi fost atît de strîns legată de sociabilitate, încît unii cercetători au ajuns să considere că ea ar fi dat primul impuls pentru organizarea democratică a societăţilor moderne. Cum? Se pare că primele organizaţii edificate pe principiul liberei asocieri au fost cluburile de lectură, începînd cu secolul al XVIII-lea. Ele ar fi inventat şi pus în aplicare sistemul care funcţionează azi în orice ONG şi care a putut fi extrapolat şi la nivelul construcţiei statale: decizii pe bază de vot, statut, drepturi şi responsabilităţi ş.a.m.d. Motivul apariţiei acestor asociaţii de lectură ar fi fost de ordin economic. Atît cărţile cît şi jurnalele fiind încă foarte scumpe, era mai convenabilă achiziţionarea unui exemplar pentru mai mulţi cititori decît pentru unul singur. Aşa să fie. Numai că materialele tipărite erau mai ieftine decît cele din veacurile precedente. Mai trebuia ceva pentru ca factorul economic să aibă consecinţele societale pe care le-a avut în Epoca Luminilor. Acel ceva s-a numit „revoluţia lecturii“: extinderea explozivă a apetitului şi a nevoii de citit.

Astăzi, cititul „peste umărul“ cuiva trece drept o crasă impoliteţe. Mă-ntreb de unde se trage asta. Din simţul de proprietate, individuală sau colectivă – nu eşti din club, pardon! – asupra materialului citibil, chiar şi cînd acesta e o gazetă pe care o iei gratis dintr-un coş din staţiile de metrou şi o arunci în alt coş la ieşire? Sau din acea normă de lectură care asociază, cu începere din secolul al XIX-lea, tot mai strîns, cititul cu intimitatea? În tablouri, în acuarele, în litografii, în caricaturi din jurnale, vedem personaje, deopotrivă masculine şi, tot mai des, feminine, cu o carte în mînă, în căutarea sau în stăpînirea unui spaţiu de recluziune care să le asigure liniştea netulburată a lecturii: în cabinet, în alcov, pe aleile unui parc pustiu, în chioşcul din grădină...

Lectura tăcută, însingurată. Istoria poeziei moderne, de pildă – şi nu rămîne poezia, chiar şi în paralel cu emergenţa spectaculoasă a romanului, „regina“ simbolică a literarului? – este, în esenţă, istoria ruperii acesteia de auz, de melosul recitării.

Şi atunci, cum e cu ce afirmam săptămîna trecută despre lectura „altruistă, care ne îmbogăţeşte prin ieşirea din propriile noastre îngrădiri“? Am dat, mai înainte, cîteva exemple de personaje în viaţa cărora lectura pare să fi jucat un rol nefast: Don Quijote, Emma Bovary, Autodidactul lui Sartre, Kien din Orbirea lui Canetti, presatorul de hîrtie al lui Hrabal. Oricît de deosebiţi ar fi aceştia, par totuşi a avea ceva în comun. Sînt toţi oameni singuri. La fiecare dintre ei în felul său, patologia lecturii se leagă de patologia singurătăţii, pe care o amplifică, o acutizează, o împinge în zone de risc existenţial.

Lectura bovarică, lectura escapistă, lectura autistă ne pot arunca într-o intimitate vidă. Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă.

Alfabetizarea nondigitală ne învaţă că nu poţi avea prieteni publici. Cărţile ne ajută să ne facem prieteni imaginari, puţini, dar de nădejde. Şi să aducem în sfera intimităţii noastre prietenii reali. Puţini, dar autentici.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.