EDITORIALE ȘI OPINII

Cătălin Tolontan a scris pe blogul lui că sportivul nu a făcut bine că şi-a măsurat forţele cu Badea. Un profesionist nu se pune la mintea unui amator iar respectul pe care îl avem pentru sportul de performanţă vine tocmai din această separare netă: ei, campionii, sînt altfel decît noi.

Sastisit de aşa-zisa campanie electorală de pe la noi, din care nu am priceput absolut nimic, am luat o hotărîre cruntă. Mă voi decupla de la „cele patru canale de ştiri“ şi voi trece pe unul internaţional, să văz ce se mai petrece prin lume. Aşadar, am schimbat RomâniaTV, Antena 3, B1 şi Realitatea (plus Digi, ca bonus) cu CNN-ul.

"De fapt, Steaua nu există în mod obiectiv. Această echipă se supune principiului nedeterminării al lui Heisenberg. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi sentimental, percepţia se schimbă. Unora li se pare că ar putea prea mult, altora, că e supraevaluată."

Întîi de toate, ceea ce m-a impresionat în contactul cu japonezii a fost respectul. Respectul lor pentru părinţi. Respectul lor pentru strămoşi. Respectul pentru lucrul bine făcut. Respectul pentru natură şi pentru mediul urban. Respectul pentru reguli şi pentru lege. Respectul pentru oameni în general şi pentru timpul lor.

Au apărut voci care spun că, date fiind cunoscutele opţiuni electorale din diaspora, net favorabile candidatului opoziţiei, Guvernul ar fi făcut tot posibilul pentru a împiedica exprimarea prea multor voturi din diaspora. Ştim că înclinaţia pentru asemenea scenarii e tipică la noi.

„Cu toţi Moş Gerilii“, ţipă bietul profesor, „cu toţi renii Rudolph şi cu toţi urecheaţii Rilă m-am acomodat. Cu bomboanele în formă de Prunc Sfînt, cu ouăle de ciocolată, cu căciuliţele roşii asortate la chiloţii de baie rubinii, cu coarnele de cerb şi cu ho-ho-ho-urile masivului Santa de la Coca-Cola m-am obişnuit.“

Victor Ponta l-a invitat pe Klaus Iohannis să participe la dezbateri electorale faţă în faţă, pe teme de politică externă şi de securitate, la televiziuni. Lumea s-a concentrat pe partea cu televiziunile – deja reduse la rolul de majorete sau direct arme de campanie pentru Ponta, aşadar candidatul PSD îşi cheamă adversarul la el acasă.

Unificarea europeană, se ştie, n-a început ca proiect cultural. Lumea era şubrezită de un război devastator. Trebuia regăsit metabolismul păcii, înăuntrul unui spaţiu reunificat, cu reguli şi perspective clare. Aşa s-a născut, în 1951, ECSC – adică, pe romîneşte, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului).

S-a discutat mult despre reproducerea elitelor politice comuniste. Analize imparţiale au arătat însă că, din acest punct de vedere, nu stăm nici mai bine, dar nici mai rău decît majoritatea statelor postsocialiste. Unde stăm însă mai prost, se pare, este la reproducerea elitelor politice postcomuniste.

Legătura etimologică dintre candidat şi candid, bine cunoscută, explicată de dicţionarele generale şi enciclopedice, redevine surprinzătoare la fiecare (re)descoperire. Cum adjectivul candid este tot mai rar folosit, revelaţia ironiei etimologice nu survine prea des în spaţiul public.

Se ştie iarăşi că, în opinia generală, noi, românii, îi întrecem pe toţi ceilalţi în două privinţe: la sărăcie şi la IQ. Pe de altă parte, cînd asculţi plîngerile vărsate de dascălii de pe toate palierele sistemului, tot două sînt principalele capete de acuzare la adresa „tineretului din ziua de azi“: prostia şi, la oarecare distanţă, lenea.

Ucraina – sau mai bine zis acea parte a Ucrainei aflată sub controlul Kievului, adică partea cea mai însemnată a ţării – a făcut acum o opţiune istorică. Pentru prima dată de la declararea independenţei, Rusia nu a mai avut un jucător în alegerile din Ucraina şi a pierdut orice formă de control în regiune.

La alegerile din anii ’90 au venit constant la vot peste 75% dintre electori. La alegerile din anii 2000-2010 – în jur de 60%; cea mai joasă prezenţă a fost înregistrată la turul I al prezidenţialelor din 2004, cînd au venit la vot 54% dintre electori, şi cea mai ridicată prezenţă a deceniului s-a înregistrat în turul I al alegerilor din 2000.

Aş înţelege lipsa de modestie şi asumarea meritelor în ceea ce priveşte aderarea la UE, dacă nu s-ar fi întîmplat să fiu la Bruxelles exact în ziua cînd data de 1 ianuarie 2007 a fost hotărîtă de Consiliul European ca fiind data-cheie pentru Bulgaria şi România.

Un grup de oameni vor să ajute cîteva sate românești să se dezvolte. Așa că au fondat Asociația Village Life și, cu ajutorul unei finanțări cîștigate în competiția “Idei din Țara lui Andrei”, încearcă să extindă proiectul. Ar putea deveni un model valabil și pentru alte comune. Am invitat-o pe Gabriela Mîndru, director de proiecte la Asociația Village Life, la o discuție despre acest posibil model.

Mă aflam într-un stagiu academic la Universitatea Sheffield şi, la un moment dat, am fost invitat la cină de cunoscutul shakespeareolog Michael Hattaway. Convivii noştri erau soţia profesorului şi fratele ei. Eu venisem cu un cadou românesc forte: o horincă de cincizeci de grade, care reuşi cumva să încingă spiritele.

Evident, Iohannis trebuie să convingă publicul să joace în filmul Ponta vs restul lumii. Aici are o problemă serioasă, pentru că trebuie să convingă şi zestrea USL să meargă cu el, şi nu cu Tăriceanu, dar să convingă şi electoratele lui Traian Băsescu şi al Monicăi Macovei că e reprezentativ pentru agenda lor anticorupţie.

Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu mi-e ruşine!

Cu un picior în Est, unul în Vest şi ochii roată, Ivan Krastev este unul dintre cei mai lucizi analişti politici pe care îi cunosc. Iar analiza recentă pe care a făcut-o politicilor globale ale protestului mi se pare una dintre cele mai comprehensive.

Expresia a face furouri pare o glumă, un joc de cuvinte de un comic absurd, din categoria „deraierilor lexicale“. Cantitatea impresionantă de atestări din Internet ne poate totuşi convinge că unii vorbitori iau în serios confuzia şi o folosesc fără ezitări.

Nu-mi plac clasamentele. Nu-i plac nimănui, cînd e vorba despre sine. Cînd ţi se dă un număr într-o ierarhie, ai impresia că ai primit un bon de ordine într-o listă de aşteptare. Vă rugăm să luaţi loc. Veţi fi chemat cînd vă va veni rîndul.

Da, Simona Halep a luat bătaie în finală. Noi, românii, am bătut-o pe Serena Williams în grupe. Să fie clar! Cînd Halep cîştigă, de fapt cîştigăm noi, România! Cînd pierde, Simona pierde. De ce? Pentru că, vorba lui C.T. Popescu, nu munceşte suficient, are un loc nemeritat de bun în ierarhia mondială, a profitat de conjunctură, ca o oportunistă ce este.

"Simona zîmbeşte oricum tot timpul, că bate sau ia bătaie. Ceea ce e bine şi nu e. Se vede că are calmul şi siguranţa unei supercombatante. Înăuntrul ei, totuşi, nimic nu e atît de simplu. Simona e o campioană, dar încă nu e o mare campioană. Lucrurile la ea merg foarte bine, pînă cînd se gripează fără apel."

Stimulăm creativitatea copiilor. Iar în momentul cînd copilul primește o jucărie pe care chiar el a desenat-o – așa cum și-a imaginat-o el, cu un picior mai mic, cu gura strîmbă – faptul că arată ca în desene e important pentru dezvoltarea copilului, pentru încrederea lui în sine. Iar părinții pot păstra acea jucărie și peste ani.

Patronatul Rompan a anunţat că după 1 noiembrie va scoate pe piaţă pîine făcută după reţeta de pe vremea lui Ceauşescu. Patronatul susţine că reţetele de pîine dinainte de 1989 erau mai bune, mai sănătoase şi mai naturale decît cele de astăzi.

Mă întorc la vizita lui David Lodge în Iaşi, întrucît un amănunt interesant nu-mi dă pace, îndemnîndu-mă la tot felul de analize. Pe parcursul întîlnirii cu scriitorul am încercat să deschid o discuţie mai amplă despre modul în care istoria şi ficţiunea – arta, în general – se întrepătrund, uneori, pînă la indistincţie.

Expunerea antichităţilor bucureştene pe care a întreprins-o Caselli se înscrie în continuarea bravului maior Papazoglu, după cum literatura pe care a scris-o, de „romane istorice“, urma exemplul lui N.D. Popescu din generaţia precedentă. Merită remarcat, totuşi, că el se străduia conştiincios să aducă la zi informaţia.

În Republica Moldova este o campanie electorală ciudată. Coaliţia proeuropeană vine după cinci ani de la momentul 2009, cu un succes diplomatic în semnarea Acordului de Asociere cu UE şi la nivel practic, cu un nivel de cooperare şi asistenţă fără precedent din partea UE, pentru o ţară care nu e oficial candidată.

Ca să animăm puţin aceste alegeri anoste, mi-am luat libertatea să introduc un element de noutate, analizînd ipoteza în care celor 14 candidaţi li s-ar fi adăugat DNA-ul şi moaştele preasfintei cuvioase Parascheva. Amîndoi ar fi concurenţi redutabili şi cu şanse sporite de a-şi surclasa contracandidaţii în primul tur de scrutin.

Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat.

Două excelente cărţi publicate recent la Polirom despre imaginea românilor, construită de maghiari (Melinda şi Sorin Mitu), respectiv de germani (Klaus Heitman) ne reamintesc însă faptul că această imagine de sine la care ţinem atît de mult se naşte în ochii Celuilalt şi se construieşte într-un permanent dialog istoric cu acesta, şi nu într-un mîndru monolog.

În comparaţie cu inspiraţional, despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă, adjectivul motivaţional e mai bine instalat în româna actuală, fiind deja impus ca termen de specialitate (în psihologie) şi raportîndu-se în mod mai transparent la cuvintele din aceeaşi familie lexicală, ca motivaţie şi a motiva.

Şcolile se lamentează că primesc, la catedră, absolvenţi tot mai slab pregătiţi din universităţi. Universitarii au şi ei punctul lor de vedere: cum să mai faci învăţămînt de calitate, cînd din licee îţi vin candidaţi inculţi, agramaţi, incapabili să lege două propoziţii cu sens, şi cu media 9,90 la bacalaureat?

La sfîrşitul săptămînii trecute, într-un interviu pentru BBC, José Manuel Barroso, aflat pe ultimii metri ai mandatului în fruntea Comisiei Europene, a avertizat din nou Marea Britanie că Uniunea nu va permite modificarea tratatelor în ce priveşte libertatea de circulaţie.

La început, nu era nimic. De ar fi fost, nu mai era un început. Vă puteţi imagina aşa ceva? Nimicul? Nu cred. Aşadar, nu se poate spune ceva valid despre început. De aceea, vorbim despre începuturi. E mai imprecis, mai subiectiv, mai relativ – de aceea, mai adevărat.

Într-o seară, la o bere la Lăptărie (of, ce rău îmi pare că a dispărut Lăptăria!), îl întreb pe Nicolae Ulieru (purtător de cuvînt la SRI), cu care devenisem amic: „Ce-aveţi bre, cu mine? De ce nu încercaţi să mă racolaţi? Sînt mai fraier?“

„Fostul“ a făcut multe nefăcute, inclusiv prime grase date la înfrîngeri, şi nu s-a învrednicit să repună pe picioare un sport bolnav rău, trăind în inerţia şi visarea zemoşilor ani ’90. „Actualul“ a promis marea cu sarea, l-a luat grupa pe dinainte în cîteva rînduri, s-a certat cu oameni care înseamnă ceva în istoria datului în minge, a iniţiat nişte proiecte interesante şi s-a înconjurat de o gardă mixtă.

Ne întrebam de ce nenorocitul de şofer fusese aşa de scîrţar pentru o distanţă care cu maşina i-ar fi luat două minute. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu din zgîrcenie o făcuse, ci din orgoliu. Nu s-ar fi simţit el bine dacă nu-i şmecherea cumva pe proştii de turişti care eram.

Am avut bucuria şi onoarea să moderez întîlnirea lui David Lodge cu publicul, de la Teatrul Naţional ieşean, din cadrul recent încheiatului şi spectaculosului FILIT. Evenimentul, deşi derulat în mare măsură spontan, sub ochii celor prezenţi, a presupus totuşi cîteva pregătiri tehnice.

Am primit o vizită care m-a hotărît să reiau seria de articole, după o întrerupere la care fusesem silit de lipsa materialului de care aveam nevoie: chiar cînd se găsesc case a căror dărăpănare le vădeşte şi vechimea, şi pericolul de a fi demolate într-un viitor inevitabil, lipsesc numele celor care le-au construit sau locuit.

Alina Mungiu-Pippidi a ajuns public la concluzia că toţi cei care am plecat de la ONG-ul pe care îl conduce am făcut parte dintr-o conspiraţie a serviciilor împotriva sa. Iată cum poţi internaliza aberaţia publică la nivel individual: nu propria inepţie e de vină cînd o dai în bară şi fug toţi de lîngă tine, ci e o conspiraţie a serviciilor.

Am, de cîteva săptămîni, încă o probă că dreapta românească şi unii intelectuali români sînt predestinaţi să fie dezamăgiţi. Îşi produc singuri – şi sîrguincios – dezamăgirea, reuşind, mai întîi, să se amăgească suveran, în cheie solemn-metafizică. Demarează euforic şi sfîrşesc în lehamite.

Astra Film Festival a avut excelenta idee de a alcătui un grupaj de filme despre „Comune, comunităţi – utopii şi practici“. Împreună, nu sînt doar bune de privit, ci mai ales bune de gîndit. Ca orice film documentar bun, ele te invită în spatele uşilor deschise pentru a-ţi arăta ceea ce ai mai auzit sau văzut, dar n-ai ştiut să priveşti.

Pînă de curînd, inspiraţia era mai ales o temă profesională a creatorilor de artă, a unei categorii limitate de persoane obligate prin vocaţie sau prin profesie să producă ceva nou (cu ajutorul divinităţii, al muzei sau al unor conexiuni psihice obscure) sau măcar să imite cu talent predecesori mai norocoşi.

În noiembrie, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, anunţă conferinţa internaţională „Cartea ca obiect“. Este o temă recurentă, dovadă a interesului pe care îl trezeşte.

Vestul e un spaţiu al meditaţiei rafinate. Neştirbită e mîndria gîndirii diferenţiate la elitele occidentale, intact orgoliul Apusului de a fi deprins perfect învăţatul din greşelile trecutului. Dar e loc şi de mai bine. Prin contrast, merită citat un maestru hasidic.

„Hai să iubim creaţia!“ Acest patetic apel al „profetului umanului“, după cum îl gratulează Frankfurter Allgemeine Zeitung, deschide ediţia de luni a ziarului din Frankfurt, ca adenda la fotografia cu ochelari, cosiţe împletite şi degetul arătător ridicat a pionierului internautic american, Jaron Lanier.

Un ziar românesc măricel titra zilele trecute ceva despre o premieră. Cum ar fi aceea a candidatului maghiar pentru un post de comisar, Tibor Navracsics. El a primit un vot negativ din partea comisiei de specialitate (Cultură) a Parlamentului European.