„Serviciul“ de a vota

În acest număr publicăm un Dosar despre calitatea serviciilor din România, în care se vorbeşte despre nemulţumirile pe care o bună parte dintre noi le avem adesea cînd angajăm un instalator sau un zugrav, cînd avem de-a face cu serviciile bancare sau de asigurări, cînd mergem la poştă sau la spital. Şi nu mă pot împiedica să nu citesc într-o cheie asemănătoare povestea românilor din străinătate care n-au putut vota. Importanţa dreptului de a vota a făcut obligatorie înscrierea sa în Constituţie (art. 36), la fel ca şi a dreptului la învăţătură (art. 32) sau la ocrotirea sănătăţii (art. 34). Dar asigurarea practică a acestui drept ţine de unii funcţionari şi miniştri, adică de nişte indivizi care ar trebui să fie slujitori ai statului şi, implicit, ai cetăţenilor. E vorba de un fel de serviciu public care trebuie furnizat în cele mai bune condiţiuni şi fără discuţii.

Au apărut voci care spun că, date fiind cunoscutele opţiuni electorale din diaspora, net favorabile candidatului opoziţiei, Guvernul ar fi făcut tot posibilul pentru a împiedica exprimarea prea multor voturi din diaspora. Ştim că înclinaţia pentru asemenea scenarii e tipică la noi. Despre aşa ceva se vorbeşte mereu, fie că e sau nu adevărat. Mie mi se pare evident însă că organizarea proastă a scrutinului în străinătate are alte cauze care, într-adevăr, ţin tot de un tipic naţional. E vorba de indolenţa şi incompetenţa organizatorilor, de lipsa lor de preocupare, ca să nu mai pomenesc de viziune. Nu s-au priceput să estimeze şi să gestioneze fenomenul, tot aşa cum foarte mulţi dintre conducătorii diverselor instituţii publice nu ştiu să organizeze relaţiile cu publicul, astfel încît să nu se formeze cozi şi să nu apară nemulţumiri. Adică, povestea cu votul nu a fost neapărat ceva diferit de ceea ce se întîmplă la ghişeele Poştei sau ale administraţiilor financiare, locuri de care mulţi dintre noi se plîng. E o altă dovadă a felului caracteristic în care statul român e capabil să ofere un serviciu. La mijloc e o problemă fundamentală: statul român e încă nereformat iar aparatul său nu funcţionează în serviciul cetăţeanului, aşa cum ar fi normal într-o ţară democrată şi civilizată. Observăm asta de 25 de ani (că de perioada comunistă n-are rost să mai vorbim) şi vedem şi că lucrurile sînt de-a dreptul înnămolite la acest capitol.

Dar dacă în privinţa altor servicii, fie ele legate de un drept constituţional sau nu, fie ele publice sau private, cetăţeanul poate avea alternative, în ceea ce priveşte „serviciul“ de a vota, cetăţeanul e un fel de client captiv al statului. Dacă nu mai are loc să voteze la secţiile deschise de statul român în străinătate, nu are altă soluţie, nu poate căuta altă firmă la care să-şi satisfacă acest drept constituţional. Cel mult, poate schimba statul. Şi cum unii tot au ales să renunţe la ofertele de muncă din România pentru altele mai bune din Occident, vor exista poate şi destui care vor renunţa chiar să-şi mai exercite dreptul de vot pentru România. Poate că unii se vor scîrbi definitiv şi vor alege, eventual, să voteze doar pentru partidele şi preşedinţii din ţara în care deja şi-au găsit un refugiu mai bun. În turul al doilea al actualelor alegeri, asta ar putea să însemne într-adevăr cîteva voturi mai puţin pentru candidatul opoziţiei de dreapta. Pentru alţi membri ai diasporei, întreaga tărăşenie ar putea fi, dimpotrivă, un imbold mobilizator pentru a da un vot „împotriva“ Guvernului actual. Pînă una-alta, pare-se că din punct de vedere al imaginii, afacerea aduce mai multe pagube decît avantaje Guvernului condus de candidatul la preşedinţie al PSD. Demisia ministrului de Externe e departe de a drege busuiocul, mai ales că nu s-a făcut cu scuze, ci cu acuzaţii. Dincolo de momentul alegerilor însă, ne putem întreba dacă viitorul preşedinte, fie el Victor Ponta sau Klaus Iohannis, ar avea voinţa (mai ales în cazul primului) sau puterea (mai ales în cazul celui de-al doilea) de a împinge statul român pe calea unei funcţionări în serviciul propriilor cetăţeni.