Despre spiritul sărbătoresc
Vă mai amintiţi, probabil, de amicul meu Tăică, profesor la Asistenţă Socială, despre a cărui compulsie manifestaţional-religioasă am relatat aici cu mai bine de un an în urmă. Dojenit de duhovnicul lui că nu se închina cuviincios atunci cînd, în drum, îi apărea o biserică, Tăică îşi disciplinase într-atît gestica sacră, încît dezvoltase o morbiditate secundară: îşi făcea cruce, automat, în faţa oricărui edificiu mai impozant, ce-i răsărea pe neaşteptate în cale. Trecea chiar, subit, şi la mătănii elaborate în momentele cînd, în aula Universităţii, de exemplu, se intona imnul „Gaudeamus igitur“ în deschiderea cine ştie cărei festivităţi academice. Luna trecută, l-am întîlnit după mai multă vreme. Era parcă şi mai abătut decît acum un an, cînd îmi povestea cele de mai sus. „Ce mai faci, omule?“ l-am întrebat entuziast, sperînd să evit o altă naraţiune despre anxietăţi şi reflexe obsesionale. „Rău, rău de tot!“ m-a adus Tăică imediat în realitatea nevrozelor sale iremediabile. „Sînt, pur şi simplu, înnebunit de felul în care au ajuns să fie laicizate marile sărbători creştine. Mă obişnuisem, dragul meu, îţi spun drept, cu degenerarea mercantilă a Crăciunului, cu isteriile iarmaroceşti declanşate de ziua Sfintei Parascheva, l-am acceptat cumva, te rog să mă crezi, şi pe idioticul iepuraş de Paşti...“ Tăică răsuflă indignat şi stătu meditativ cîteva clipe, cu palma la frunte. „Pînă şi catastrofelor ălora de la Romtelecom – companie care, înţeleg, nici nu mai există astăzi, pesemne că i-a bătut Dumnezeu pe acţionari – le-am înghiţit, acum doi-trei ani, blasfemitoarele fizionomii, cînd cîntau, pline de fior metafizic, «Rom, Rom, Telecom!», în loc de «Domn, Domn să-nălţăm!»“
„Cu toţi Moş Gerilii“, ţipă bietul profesor de la Asistenţă Socială, „cu toţi renii Rudolph şi cu toţi urecheaţii Rilă m-am acomodat. Cu bomboanele în formă de Prunc Sfînt, cu ouăle de ciocolată, cu căciuliţele roşii asortate la chiloţii de baie rubinii, cu coarnele de cerb şi cu ho-ho-ho-urile masivului Santa de la Coca-Cola m-am obişnuit. Cu toate am încheiat un pact nescris de coabitare, dar am impus şi eu, tacit, bineînţeles, o condiţie: ca întregul delir să se desfăşoare între nişte limite cronologice decente, de la începutul lui decembrie, să zicem, pînă la sfîrşitul primei săptămîni din ianuarie. Omului nu-i putem interzice să experimenteze şi lucrul omului, însă la timpul său…“ Îl priveam pe Tăică tot mai intrigat, neînţelegînd deloc care îi era destinaţia argumentativă. După o nouă aşteptare tensionată, vechiul meu prieten îşi reluă tirada: „Sîntem în septembrie, şi unii au început să se pregătească de Crăciun. Crede-mă, am văzut deja ornamente prin supermarket-uri, m-am lovit de imagini cu brăduţi şi steluţe, am putut mîngîia reni de jucărie prin librării. Multe dintre reclamele de la televizor au ieşit din decorurile de vară şi au îmbrăcat căciuliţe şi pulovere cu roşu şi alb. Apar acum, tot mai des, filmuleţe cu cerul înstelat, încă puţin şi vom vedea fulgi de zăpadă şi săniuţe magice prin parcuri şi în spaţiile pentru copii. În octombrie, îţi garantez, vom auzi colinde şi vom contempla cozonacii de Boromir aburind seducător. Pot să jur că, schimbînd canalele deunăzi, am zărit, o fracţiune de secundă, un Moş Crăciun vesel şi rotofei…“
„Lumea e fericită de Sărbători“, am încercat eu o replică timidă. „Oamenii vor să prelungească sentimentul petrecerii. Pe undeva este firesc…“ „Tocmai asta e!“ strigă Tăică puternic. „Fericirea! Sărbătorile te obligă la fericire şi, cu cît intervalul lor devine mai mare, cu atît presiunea fericirii ajunge mai insuportabilă. Nu pot fi fericit atît de multă vreme, simt că mă prăbuşesc. A trebuit să fiu fericit de Florii, de Paşti şi de Înălţare. După aceea, am preluat, necondiţionat, starea de fericire a verii. Aici nu prea ai de ales. Ai auzit şi tu, neîndoios, că unii, vara, nu dorm. Mi-au ieşit, astă-vară, nişte bube inexplicabile pe piele. Îşi mărturisesc faptul că m-am diagnosticat singur cu o formă, admit, rară, de alergie la fericire. În sfîrşit, marea s-a răcit, bikineii s-au ascuns sub haine mai groase şi, ce să vezi, îşi iţi corniţele fericirea de Crăciun – întrepătrunsă, anul acesta, şi cu alte fericiri, precum cea electorală, bunăoară. Despre fericirea Zilei Naţionale, a zilei Sfîntului Andrei sau a zilei Sfîntului Nicolae nici nu mai vorbesc. Ne aşteaptă un sezon greu…“ „Şi, totuşi, Tăică,“ am insistat în sfioasa mea abordare polemică, „totul sună uşor paradoxal. Pînă la urmă, vorba părinţilor-fondatori americani, avem dreptul să ne căutăm fericirea…“ „De acord, bătrîne“, răspunse amicul cu glas sfîrşit, „dar fericirea asta poate fi fulgerată oricînd de nefericire şi de catastrofă absolută. Ţi-e frică şi să te mai îmbolnăveşti în aceste perioade, ca să nu fii nevoit să spui: «Am fost bolnav anul ăsta chiar de Crăciun. Am zăcut toată luna octombrie.» Încet, încet, în ritmul actual de desacralizare, Crăciunul va fi sumbru pentru mine, întrucît mă voi gîndi, volens-nolens, că biata mam’mare (ştii, bunica maternă, cea care practic m-a crescut) s-a dus, acum cinci ani, la timpul Sărbătorilor de iarnă. A murit, îţi aminteşti poate, pe 18 august…“
Începeam să înţeleg unde bătea Tăică. În consecinţă, m-a cuprins panica. Amicul meu vorbea răguşit şi îşi ştergea mereu nasul. Venise toamna cu alaiul ei de boli. Eram deja, iată, pe 28 septembrie! Vai, dacă, prin contagiunea cu acest nefericit iremediabil, urma să fiu răcit de Sărbători?!
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
