Taximetristul nostru

Avionul decolase cu noaptea în cap şi străbătusem un cer lăptos, ca de început de lume. Europa părea acoperită total, dar pe măsură ce se făcea lumină, norii se risipeau ca visele. Soarele a răsărit cînd pilotul ne anunţa că sîntem deja deasupra Italiei. Avionul a făcut o buclă. Am văzut marea bleu şi un munte în vîrful căruia era un crater negru şi urît. Vezuviul. Pilotul a aterizat uşor, în aplauzele pasagerilor – români, în general.

Am simţit o mare uşurare cînd individul din stînga mea s-a ridicat de pe scaun. Era ceea ce în engleză se numeşte, corect politic – horizontally challenged. Cred că avea aproape 200 de kilograme, iar cînd se aşezase pe locul dinspre culoar, revărsîndu-se oarecum şi peste mine, mă apucase claustrofobia. Mi se părea că masa aceea de carne nu se va mai urni vreodată de acolo şi că, dacă aş fi vrut să ies, ar fi trebuit neapărat să mă caţăr pe undeva, pe scaunele din faţă.

În sfîrşit, eliberat de această greutate şi odată coborît din avion, am început să mă uit în jur după gunoaie. Dar atît aeroportul, cît şi străzile din jur erau foarte curate, ceea ce m-a făcut să bodogăn mass-media şi prejudecăţile idioate pe care le creează. Am hotărît că e cazul să mă bucur de dimineaţa însorită care ne aştepta la Napoli. Ştiam că trebuie să luăm autobuzul Alibus, care ne ducea direct la portul Molo Beverello. Am găsit staţia şi am început să aşteptăm. Un taximetrist a oprit lîngă noi şi ne-a propus să ne ducă unde voiam. Aveam mari reticenţe, bănuiam cum poate fi cu taxiul la Napoli, dar i-am spus că mergem în port. Ne-a arătat biglietteria şi ne-a explicat că autobuzul costă 3 euro de persoană, ceea ce era adevărat. (Biglietteria? Un cuvînt care ar fi putut exista şi în limba română: biletărie. Ar fi fost foarte mişto, dar, mai de curînd, noi am importat alt termen: ticketing.) Taximetristul se oferea să ne ia doar 5 euro de persoană şi ne întreba dacă ni se pare rezonabil. Portul Molo Beverello, nu celălalt, i-am atras atenţia. A ezitat un pic, dar apoi a dat din cap, în semn că e OK. Am acceptat şi noi, şi ne-am urcat. Am observat că una dintre portierele din spate ale Fiat-ului fusese lovită şi nu se deschidea decît din interior. Ca pe vremuri, la Daciile noastre.

Celebra vorbă „vidi Napoli e poi muori“ îmi era bine întipărită în minte. Cînd eram copil, bunica mea îmi povestise multe despre Napoli şi despre insula Capri, unde fusese într-o excursie în 1938. A fost marea şi ultima ei călătorie în străinătate, fiindcă apoi veniseră războiul şi comunismul, al cărui sfîrşit nu l-a mai apucat. Noi n-aveam de gînd să vizităm Napoli atunci, dar pe drumul spre port, ne puteam face măcar o idee.  

Au început să apară nişte blocuri vechi şi scorojite, cu faţade gri sau galbene şi cu balcoane lungi, de la un capăt la altul, pline de rufe puse la uscat. Clasica Italie – ne-am zis. Nici gunoaiele n-au întîrziat să apară (ceea ce, pe moment, mi-a restabilit încrederea în mass-media). Adică străzile şi trotuarele erau pline de hîrtii şi mucuri de ţigară. Parcă nu le mai adunase nimeni de ani de zile. Şi totuşi, am văzut şi măturători, şi gunoieri. De ce munca lor nu se vedea? Dumnezeu ştie! La acea oră matinală, pietonii erau încă rari. Din goana maşinii, prin vitrinele magazinelor se zăreau tot felul de haine şi încălţări care păreau de calitate. Te mira contrastul dintre acele vitrine şi faţadele scorojite ale clădirilor.  

Şoferul cel ţigănos nu respecta nici un fel de reguli. Depăşea pe dublă linie continuă şi, la un moment dat, cînd nu mai avea pe unde trece, a intrat chiar pe banda rezervată autobuzelor care veneau din sens contrar. Italia... sudul... – ne-am zis din nou.

Din cînd în cînd, se zărea marea. La o intersecţie care nu ne spunea nimic, şoferul a oprit maşina şi s-a dat jos. A deschis portbagajul şi ne-a scos bagajele afară. Ne-am uitat în jur şi n-am văzut ceva care să semene a port. Am coborît, totuşi…, ce era să facem, şi ne-am luat bagajele în primire. Şoferul ne-a arătat cu mîna în faţă, zicînd: „Qui, qui!“ „Portul?“ am întrebat nedumeriţi. „Si, si!“ Semnele şi mimica lui voiau a însemna: imediat, aici după colţ e portul, aveţi încredere în ce vă spun.“ I-am dat banii şi a dispărut imediat. Portul, însă, n-a apărut prea curînd în direcţia indicată de el. Am mai mers minute bune, trăgîndu-ne geamantanele după noi şi înjurîndu-l pe macaronar, pînă să ajungem la căpitănia portului. De acolo, prin parcări păzite de indivizi graşi cu scobitori în gură şi pantaloni pînă la genunchi, care stăteau răsturnaţi pe spate pe nişte scaune de plastic, am mai avut de mers pînă la terminalul Traghetti (spagheti, lua-l-ar dracu’) şi încă o bucată pînă la Molo Beverello. În timpul acestei perindări, ne întrebam de ce nenorocitul de şofer fusese aşa de scîrţar pentru o distanţă care cu maşina i-ar fi luat două minute. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu din zgîrcenie o făcuse, ci din orgoliu. Nu s-ar fi simţit el bine dacă nu-i şmecherea cumva pe proştii de turişti care eram. Doar aşa îşi putea respecta omul statutul de taximetrist napolitan. Şi ne-am mai zis că, fără îndoială, din neamul lor ne tragem.