Sfîrşitul din început
La început, nu era nimic. De ar fi fost, nu mai era un început. Vă puteţi imagina aşa ceva? Nimicul? Nu cred. Aşadar, nu se poate spune ceva valid despre început. De aceea, vorbim despre începuturi. E mai imprecis, mai subiectiv, mai relativ – de aceea, mai adevărat. Specialitatea noastră nu e începutul, ci sfîrşitul. E mult mai interesant cum se termină ceva decît cum începe. Numărul trecut al Dilemei vechi a vorbit despre prima zi de şcoală. Cînd vine vorba despre asta, toţi ne gîndim la primele minute, poate la prima oră, a primei zile de şcoală. Însă, e cu mult mai relevant cum se termină prima zi de şcoală, decît cum începe. Şi, totuşi, nimeni nu pare interesat de asta.
Am mai povestit, cred, că, pe la 14 ani, admiram atît de intens muzica operei Bărbierul din Sevilla, încît nu puteam să o ascult pînă la sfîrşit. Cam pe la începutul actului al doilea, nu mai puteam asculta mai mult decît ce ascultasem deja – eram ca un butoi care se umpluse ochi de încîntare şi, de-acuma, orice strop în plus îl făcea să dea pe-afară. Muzical vorbind, uvertura este genială, actul întîi e divin şi limitele admiraţiei mele erau atinse cu asta. Urechea mea nu suporta mai multă splendoare, se închidea într-un reflex de autoprotecţie, pentru că prea mult sublim ne poate ucide. Am teama că, în general, dacă ne expunem unei cantităţi prea mari de sublim, se produce diluarea fiinţei noastre într-un înalt perfect, impropriu pentru viaţă. Aveam sentimentul că Rossini îmi cere imposibilul – să ascult opera aceasta, perfectă muzical şi dramatic, de la cap la coadă. Aşa că, după primul act, obişnuiam să întreb pe cine găseam în jur, „Cum se termină?“.
Pe la 19 ani, cînd România era de-a dreptul respingătoare, voiam să emigrez. I-am propus unui prieten să fugim împreună. Mi-a răspuns: „Eu nu fug, dom’ne. Să fugă toţi, dar eu nu fug. Eu stau aici să văd cum se termină.“ Nu l-am întrebat niciodată la ce s-a referit. Cum se termină, ce? Comunismul? Ceauşescu? Lumea? Viaţa lui? Serialul Dallas? Astăzi, are o casă cu grădină mare la margine de Bucureşti. Stă şi priveşte grădina. Din cînd în cînd, prin grădină aleargă, jucîndu-se, nepoţii lui. Îmi vine să-i zic: „Ei, acuma te-ai lămurit cum se termină? Hai să fugim!“ Nu ştiu de ce, nu-i zic.
Un alt prieten, inteligent ca toţi prietenii mei, regizor de film cu talent şi faimă, îmi spune că, scriind un scenariu, cel mai greu este să prinzi un final bun. Are dreptate. Cele mai multe filme, oricît de bune ar fi, au finaluri dezamăgitoare. Fie gogonate, fie banale, fie neplauzibile. Adaug că previzibilitatea unui final nu este cel mai mare păcat – mai bine un final previzibil şi onest, curat, emoţionant, decît un final neaşteptat, dar căutat, supt din deget, forţat să fie tare. De cînd am aflat că spectatorii cred că finalul previzibil omoară un film, am o admiraţie uriaşă pentru scenariştii ori regizorii care se încăpăţînează să rămînă în finaluri previzibile. Mi se pare un curaj care ar trebui premiat în orice condiţii. Mai mult, îi aplaud în picioare pe realizatorii care anunţă finalul filmului din titlu – de pildă, Moartea domnului Lăzărescu, filmul din 2005 al lui Cristi Puiu.
Între literaţi, Cehov e mereu aplaudat pentru finalurile lui „deschise“. Cel din Doamna cu căţelul este socotit exemplar. Şi Caragiale are finaluri geniale, precum cele din Inspecţiune sau Două loturi. Am o slăbiciune şi pentru finalul din Hamlet, piesă care nu se termină închis, cu măcelul în care mor mai toţi, ci deschis, cu intrarea lui Fortinbras în Elsinor, simbolizînd viitorul care tocmai începea după ce teribila răzbunare s-a produs şi toţi, răzbunaţi, răzbunători şi victime ale răzbunării au murit. Răzbunarea – zicea odată Al. Paleologu – este repunerea lumii în matca ei, după ce o nenoricire a abătut-o din drumul natural, firesc. Să salutăm răzbunarea! Etimologic: prefixul „răz“, adică „din nou“, şi „bun“.
Mulţi cred că există, în general, o legătură între cum se termină şi cum începe ceva. Gabriel Garcia Márquez – el însuşi autorul uneia dintre cele mai bune prime fraze de roman din istorie, cea cu care începe Un veac de singurătate – colecţiona începuturi celebre şi le discuta aprins cu amicii săi literari. Eu nu sînt atît de sigur în privinţa unei astfel de determinări, deşi toată experineţa mea mă îndeamnă să cred că ce începe rău se sfîrşeşte (şi mai) rău. Dacă nu este anume căutată de autor pentru a încerca un efect literar sau simbolic, nu cred că există vreo legătură naturală între prima şi ultima/ultimele fraze ale unei cărţi. Sau, ca să fiu mai precis, nu cred că legătura dintre prima şi ultima frază a unei cărţi este mai puternică decît legătura dintre prima şi oricare dintre frazele unei cărţi. Şi totuşi, cei care scrutează începuturile, anume pentru a detecta sfîrşitul, nu sînt puţini. Căutătorii de sfîrşituri în palma începuturilor sînt de admirat. Ei par a şti ceva...
Merită văzut şi cum se sfîrşesc epocile politice. Cum sfîrşeşte un lider politic pe care, la început, l-au urmat toţi şi, în ultima sa zi, nu-l mai urmează nimeni? Dacă începutul e eroic şi entuziast, sînt toate şansele ca sfîrşitul să fie penibil şi caraghios. Dar, cum sfîrşeşte un gînd? Se zice că în Antichitatea greacă un discipol şi-ar fi întrebat maestrul „Pînă cînd tot filozofăm?“, iar maestrul i-ar fi răspuns: „Pînă cînd vedem că marii generali sînt, de fapt, nişte călăreţi de măgari.“
Cum se termină toate cele ce au început sub ochii noştri? Căci despre celelalte, chiar că nu putem vorbi.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
