Din cuvînt – bătaie, din bătaie – cuvînt

Titlul acestui articol nu-mi aparţine. L-a formulat într-un SMS şi, la rugămintea mea, mi-a permis să-l folosesc, un jurnalist împătimit de propria meserie, Cătălin Tolontan. El a improvizat formula din acest titlu vrînd să spună că presa a reuşit să transforme într-o dezbatere reală caftul pe care comicul Mircea Badea l-a încasat, la cererea lui, de la campionul Teodor Emanuel. Badea e cel care face din dezbateri cafteală, în timp ce presa civilizată face exact invers, face din cafteală o dezbatere.

Am semesuit cu Tolo la o zi sau două după ce comicul Mircea Badea s-a declarat repede învins într-o luptă, de nu ştiu ce arte marţiale, cu un profesionist, campion naţional la sportul cu pricina. Cătălin Tolontan, gazetar sportiv prin vocaţie, pasiune şi loc de muncă, a scris pe blogul lui că sportivul nu a făcut bine că şi-a măsurat forţele cu Badea. Un profesionist nu se pune la mintea unui amator – zice el – iar respectul pe care îl avem noi toţi pentru sportul de performanţă vine tocmai din această separare netă: ei, campionii, sînt altfel decît noi. „Vin, parcă, de pe altă planetă“ – scrisese, pe blogul lui, redactorul-şef al Gazetei Sporturilor. Supraoamenii nu se pun cu oamenii! M-a stîrnit acest punct de vedere.

Cumva, întîlnirea dintre bufonul lui Voiculescu şi campionul de arte marţiale pune o problemă cu mult mai profundă: raportul dintre profesionist şi amator în România de azi. În mod normal, toată lumea ştie că între amatori şi profesionişti este o mare diferenţă. O ştiu şi profesioniştii, dar şi amatorii. Diferenţa aceasta este direct proporţională cu respectul pe care amatorii sînt datori să-l poarte profesioniştilor, dar şi cu responsabilitatea pe care profesioniştii trebuie să o aibă în raport cu amatorii. Acesta este un adevăr fundamental pentru orice societate civilizată şi se referă la absolut orice domeniu de activitate. În România, însă, lucrurile acestea – absolut normale într-o lume aşezată – nu sînt deloc normale. La noi, oricine poate ţipa la un profesionist, contestîndu-l. Iar dacă ai şi televiziune, ceva bani şi sprijin de la partid, nu există profesionist să-ţi stea în faţă. Zob îi faci pe toţi! În general, în aplauzele gloatei, ceea ce e îngrijorător.

Că lupta bufonului cu profesionistul era cu totul absurdă se vede din miza ei. Aparent, Badea l-a provocat la luptă pe Toader degeaba! Iraţional cu totul. Dacă ar fi fost la mijloc ceva cavaleresc, precum onoarea sau o femeie, glorie, bani ori principii, dacă Badea ar fi luptat pentru o viaţă sau pentru libertate, pentru ceva cît de cît, înţelegeam. Dar, la mijloc, în afară de teribilismul tembel al comicului, nu a fost absolut nimic! Nimeni nu ştie să spună precis de ce s-au bătut cei doi – nu cum s-a ajuns la această bătaie, ci motivaţia ei. O ştie cineva? Aparent, nu există. Aparent, zic, pentru că, totuşi, a fost ceva. Ceva ce nici măcar bufonul lui Voiculescu nu realizează: a fost tupeul nesfîrşit al unui tip uman produs de postcomunism, de a jigni şi provoca pe oricine şi, mai ales, pe cei cu oarecare prestigiu. Flegmele, şuturile şi capetele în gură pe care Badea le dă în fiecare seară unor vîrfuri ale societăţii noastre (îmi vine rapid în minte emisiunea în care urla „Cărtărescu scrie prost! E un prost, vă spun eu! Ăsta nu ştie să scrie!“) sînt din aceeaşi familie de gesturi teribile cu provocarea pe care a aruncat-o campionului Toader Emilian. Badea execută seară de seară spectacolul dispreţului amatorului mediocru faţă de profesionistul autentic. De data asta, profesionistul a ridicat mănuşa.

Profesionistul este întotdeauna conştient de superioritatea lui, mai ales în raport cu un amator. Tocmai de aceea, profesionistul are responsabilitatea să se ferească să intre în competiţie cu amatorul. Dar dacă amatorul o cere? Dacă amatorul o cere insistent? Dacă amatorul o cere atît de insistent încît, gură mare fiind, e gata să umple lumea cu vestea că ţie, profesionist, ţi-e frică de el, de nu vrei să accepţi provocarea? Dacă amatorul îşi dă jos cămaşa la televizor, îşi încordează muşchii, sare cu picioarele-n vînt şi cu pumnii în aer, chiuie singur a luptă şi apoi zice că, iată, vedeţi ce frică i-a fost profesionistului? Şi lumea, desigur, îl ascultă pe el, pe bufon, că e gură mare, stă toată ziulica la televizor, înjură şi face giumbuşlucuri. Lumea e destul de proastă să creadă, astfel, că profesioniştii, de fapt, sînt nişte amatori. Ba chiar că amatorii sînt mai buni decît profesioniştii. Că profesionismul, de fapt, nu există, de vreme ce o gură mare îl intimidează. Are profesionistul dreptul sau chiar obligaţia de a restabili, cu un singur gest sportiv, în văzul tuturor, ierarhiile?

Badea a păţit ceea ce va păţi orice amator care contestă profesionismul. Ordinea firească a lumii chiar asta este: profesioniştii sînt deasupra amatorilor. Cînd amatorii, însă, uită de ea, e bine să apară cîte un profesionist care să le aducă, cumva, aminte. Astfel, profesioniştii punîndu-se cu amatorii, nu fac decît să repună pe fiecare la locul lui şi să restabilească ordinea lumii, deranjată de cîte un amator teribil.

Pentru orice om civilizat, la început, dar şi la sfîrşit, este cuvîntul. Între cuvinte e viaţa. Pentru forma de viaţă primitivă Mircea Badea, o aglomerare vioaie de muşchi şi mizerii, la început este o bătaie şi la final este tot o bătaie. Între ele – înjurături. Bătaia de la liceul din Titan a însemnat, pentru fiecare, cîte ceva. Unii îl laudă pe Badea că a avut curaj. Se cheamă „curaj“, de pildă, să stai în faţa locomotivei? În sfîrşit, fiecare dă cuvintelor sensul pe care îl doreşte. Acelora care cred că Badea a dat dovadă de curaj le doresc sincer să nu încerce niciodată să fie „curajoşi“ ca cel pe care îl admiră. Alţii cred că Badea a primit o lecţie. Badea, însă, nu crede aşa ceva. Dimpotrivă, el crede că a dat o lecţie. Eu cred că lecţia a fost primită de toţi cei care au urmărit desfăşurarea evenimentelor, inclusiv dezbaterile de după. Altfel, rămînem cum eram. Unii cu vorbele, alţii cu bătaia.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.