EDITORIALE ȘI OPINII

„Omul nou, socialist“ a căzut în desuetudine deodată cu portetele Tovarăşului, cu care se deschidea orice manual. A rămas însă în suspensie întrebarea dacă şi în ce măsură ar fi cazul să ne gîndim la formarea „omului nou, capitalist“ – şi, mai ales, „democrat“. Se poate realiza o democraţie autentică fără ajutorul şcolii?

Ruşii sînt mari jucători de şah şi calculează cu multe mutări înainte. Matrioşka este tot o invenţie rusească. Nu ştii niciodată, cu ruşii, ce se ascunde înăuntru, mai ales în această perioadă de război hibrid. Aşa şi cu lista aceasta. Nu ştii dacă chiar a fost descoperită de hackeri, sau a fost lăsată anume pentru a fi descoperită.

Prin anii ’80, auzisem zvonul că Leon Kalustian, unul dintre cei mai străluciţi gazetari interbelici, trecut prin temniţele comuniste şi recuperat de A. Păunescu la Flacăra, în vremea mincinoasei deschideri, îşi scrie memoriile sub titlul Requiem la o meserie care nu mai există.

Era o zi mohorîtă de noiembrie şi ne plimbam prin curtea Teleradio Moldova (televiziunea publică din Chişinău). O incintă cam în ruine, cu clădiri jerpelite, printre care erau parcate cîteva relicve auto. Dintre ele, cea mai arătoasă era maşina directoarei, un Volvo construit înainte de Perestroika.

Cînd l-am întîlnit acum cîţiva ani pe fostul primar, în legătură cu Turul Sibiului, discuţia n-a fost lungă şi n-a trebuit repetată. Eu am vorbit mai mult, el mai puţin. Trebuia fixat un plan de drum pentru susţinerea financiară şi mediatică a unei curse care a ajuns între primele din Centrul şi Estul Europei.

În ziua anunţării rezultatului final al alegerilor din Basarabia, am primit un mesaj de la o prietenă din Chişinău: „La mulţi ani, de ziua noastră! Dar e cel mai trist 1 Decembrie pe care l-am trăit pînă acum. E ruşinos că nu reuşim să fim un popor. Pentru prima dată, mi-a venit să-mi fac bagajele şi să plec de-aici.“

Îmi spune un amic – imediat după încheierea campaniei electorale autohtone –, cu o expresie sincer admirativă pe figură: „Dom’le, îi puteţi înjura voi, ăştia, editorialiştii, cît vreţi, pe oamenii politici. Un lucru nu le puteţi nega totuşi – sînt inteligenţi, dom’le, foarte inteligenţi!“

Ne sculasem cu noaptea-n cap, într-un Bucureşti ploios şi deprimant (ca acum, cînd ziarele şi televiziunile ne atrag atenţia că de-o lună n-a mai apărut soarele), dar la ora 8 dimineaţa eram deja pe un mic vapor, în mijlocul unei mări calde, pe care soarele blînd de toamnă, abia ivit de după Vezuviu, o umplea de sclipire.

Igor Dodon vrea să fie „tehnocratul“ – a trecut multă vreme drept un om priceput în ale economiei. Deşi nu e clar ce anume l-a calificat pentru asta. A absolvit studii economice în Moldova, a lucrat numai la stat, predînd economie, sau la instituţia care controlează bursa.

Potenţialele beneficii ale reorientării politicii externe americane către regiunea Asia – Pacific s-au văzut din plin în noiembrie. Dar în Orientul Mijlociu, unde miza pare să crească pe săptămînă ce trece, Statele Unite au întîmpinat obstacole.

Agresivitatea cu care Putin continuă să manipuleze naţionalismul şi să agite spiritele împotriva Occidentului, abătînd totodată atenţia, de la marile probleme ale Rusiei, unui popor parţial anesteziat prin inocularea cu visuri de grandoare, are motive evidente.

Pe blogul Adevarul.ro am publicat, luni, o opinie despre problemele de cadre din PSD. În ajun, apăruse în presă textul unui apel semnat de peste 25 de intelectuali (eram printre ei), care avertizau asupra unor eventuale selecţii discutabile pentru echipa de consilieri a noului preşedinte.

Am evocat în repetate rînduri acest fenomen care pare a fi partea plină a paharului unei Românii secătuite: IMM-urile speranţei, iniţiativele mici şi mijlocii care apar la umbra eşecului instituţiilor. Sînt grupuri mici de persoane care preiau iniţiativa pe cont propriu şi fac ceva, intervin într-un colţ de societate şi îl schimbă.

Cuvîntul pufos e surprinzător de frecvent în româna colocvială de azi: apare în multe contexte noi şi a căpătat sensuri şi conotaţii destul de îndepărtate de cele etimologice, consemnate în dicţionare. Insuficient stabilizate, noile utilizări oscilează între conotaţiile pozitive şi cele ironic-depreciative.

Promiteam, la începuturi, un fel de „dicţionar“ al noţiunilor şi ideilor legate de educaţie. Mă trezesc acum că am şerpuit prin nenumărate meandre şi că, furat de cîte vreun eveniment de pe scena publică sau de vreun impuls lăuntric, am pierdut şirul.

Noul guvern va trebui să facă simţite – şi încă repede – avantajele opţiunii proeuropene. O misiune foarte grea, avînd în vedere atît situaţia economică din Moldova, dar mai ales creşterea slabă a economiei europene. Pur şi simplu, Moldova are un spaţiu de manevră cît se poate de îngust. Nu va fi deloc simplu.

Înregistrările apărute în campania electorală cu baronul roşu de Satu-Mare, care trimitea literalmente la dracu’ pe preoţii şi preotesele care nu-i aduceau voturi pentru Ponta, m-au durut, m-au ofensat, m-au revoltat. Pare-se că pe mine mai mult decît pe înalţii ierarhi BOR.

Nu este un secret pentru nimeni. Americanii sînt foarte interesaţi de orice se întîmplă la Bruxelles. Ba chiar, zic cunoscătorii, ei sînt mai în temă cu activitatea zilnică a Comisiei decît unele vechi state membre. Comunitatea lobby-iştilor din capitala neoficială a UE este dominată numeric de firme venite de peste Ocean.

E un joc extrem de serios. E ca la bridge, pînă la urmă, trebuie să gîndeşti cu două-trei mutări înainte şi să nu te bazezi mai deloc pe noroc. Dacă e să ţi se arate, mulţumeşti şi te gîndeşti că suma baftei şi a ghinionului lui ar trebui, pe parcursul unei vieţi, să fie nulă.

Este cu siguranţă o provocare pentru întregul proces de integrare europeană, care vine dinspre creşterea naţionalismului în mai multe ţări membre ale UE. Aceste mişcări naţionaliste şi populiste sînt, uneori, antieuropene, alteori de-a dreptul rasiste.

Toată lumea ştie din filme ce e FBI şi tot în filme a văzut cum arată şi cum lucrează agenţii FBI. Ei bine, cartea jurnalistului Tim Weiner, FBI – O istorie secretă, pune într-o cu totul altă lumină această celebră instituţie americană.

Aş spune că, dacă patriotismul se leagă, într-un fel sau altul, de afecţiunea inefabilă a cuiva faţă de grupul din care provine, atunci Caragiale, în postura unui scriitor care şi-a transformat opera în galeria unor imagini de românitate, convingătoare, deşi burleşti, tocmai prin perenitatea lor, ar trebui considerat un mare patriot.

Partidele proeuropene sînt şi ele remarcabil de neschimbate. Aceeaşi ordine – PLDM, PD, PL, aceiaşi lideri. Partidul Liberal Democrat din Moldova rămîne primul partid dintre cele proeuropene, cu 19%, dar pierde multe procente faţă de 2010.

Mă bucur că PSD a pierdut alegerile. Era momentul să se producă o schimbare radicală de strategie politică şi de stil. Admit, pe de altă parte, că bunul echilibru al democraţiei nu se poate dispensa de existenţa unui solid partid de stînga, coerent şi funcţional.

Tot ce s-a putut spune mai plauzibil despre recentele alegeri şi răsturnarea de situaţie demnă de Guinness Book este că a fost un „vot emoţional“. Emoţional negativ, împotriva sistemului, sau unul pozitiv? Singurul răspuns plauzibil este: da. Nu avansăm prea mult.

În zilele noastre, sînt în doi peri vorbele în genere, dar mai ales răspunsurile. Expresia, cît se poate de vie, s-a depărtat într-o oarecare măsură de sensul consemnat în dicţionare. Esenţială nu mai este atît ambiguitatea unui răspuns, cît irelevanţa voită, cu intenţie conflictuală şi provocînd inevitabil iritare.

De cînd îşi văzuse textul tipărit, cu nume şi prenume, fata nu mai voia să se despartă de revistă. Poate că şi dormea cu ea sub cap. În orice caz, la şcoală o ţinea tot timpul sub braţ, fie în ore, fie în recreaţii. Şi, ce era mai rău, adio compuneri. Şi-aşa a rămas.

De ceva vreme, iohannomania a luat în stăpînire presa şi reţelele de socializare. Iar problema nu stă, desigur, în satisfacţia sinceră manifestată de alegători pe Facebook, sub diferite forme. Şi nici în prăjiturelele ori noile feluri de pizza botezate cu numele noului preşedinte.

Ştiu că nimic nu e mai nesigur decît viitorul. Ştiu şi că au început deja mîrîielile eternilor nemulţumiţi. Totuşi, nu pot să nu comit astăzi un exerciţiu de optimism. Mai ales că văd semne bune. Da, alţii se întristează cînd văd lista oamenilor cu care se spune prin tîrg că va lucra Iohannis la Cotroceni.

Aţi auzit: Farage şi Marine Le Pen (vîrfurile de lance ale eurosceptismului instituţional din Parlamentul European) vor să îl treacă pe domnul Juncker (preşedintele Comisiei Europene) printr-o moţiune de cenzură. Motivul: dezvăluirile numite plastic „LUX Leaks“.

"Dintotdeauna fotbalul a vrut să fie ca regina Angliei – puternic, bogat şi fără a da socoteală nimănui, în afara bunului Dumnezeu. Treaba e că, între timp, se întîmplă o întreagă lume sub tron, o lume vie, viermuitoare, flămîndă, contestatară. Or, fotbalul pare să trăiască într-o alta, sub un clopot cu sticlă groasă. "

"Timp de patru-cinci ani, a trebuit să stau la diferite rînduri, ore şi ore întregi – la moaşte, la relicve, unde au loc pelerinaje. Acolo mi-am dat seama ce-i face pe acei oameni să stea atît de cuminţi în aşteptarea atingerii raclei unde se găsesc moaştele. Rîndul îi ordonează, îi disciplinează şi îi leagă pe oameni."

În ciuda clişeelot care spun că democraţia nu prinde în România, că votul popular poate fi periculos pentru că oamenii n-au cultură politică destulă, că votează ca bizonii, se dovedeşte că în scurtul răstimp istoric în care au avut alegeri libere, românii au votat destul de bine, şi mai ales, din ce în ce mai bine.

Domnul Pătru Bibilea a fost un pesedist moderat. De-a lungul anilor, nu a agresat pe nimeni cu opţiunile sale – e greu de zis politice, mai curînd electorale –, încercînd să fie discret pe parcursul discuţiilor partizane. Crezuse în dl Ion Iliescu şi îi ştampilase, neezitant, pe domnii Năstase şi, mai apoi, Geoană.

Cadrul legislativ al DNA este bun şi trebuie menţinut. Dintre atribuţiile Direcţiei, competenţa după calitatea persoanei (lista de funcţii ocupate de cei urmăriţi penal şi care atrag competenţa DNA) este cheia de boltă.

„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“

S-a vorbit mult despre nevoia românilor – sub-specia „prostime“ – de un tătuc salvator al naţiei, cu trimitere directă la comunism şi la cei vinovaţi de nostalgie. Nu e chiar aşa. Povestea e mai veche şi a fost inaugurată de nimeni altul decît Eminescu: se cheamă mitul voievodal.

Alegerile recent încheiate oferă un bun exemplu de retorică aplicată, confirmată în esenţa ei. Retorica presupune adevărată adaptare la destinatar şi un rol esenţial al ethosului; iluziile ei iau adesea forma unei mitizări a comunicării strategice şi pot conduce la pierderea contactului cu realitatea.

În Italia anilor ’50, pe cînd Partidul Creştin Democrat se impunea ca primă forţă politică a ţării sub conducerea lui Alcide De Gasperi, circula o vorbă ironică. De Gasperi era foarte credincios, aproape mistic, iar gîndirea şi acţiunea lui politică erau dominate de o viziune istorică, de un ideal căruia i-a rămas mereu fidel.

Îmi dau seama că, în ciuda analizelor ulterioare, academice şi bine documentate, care arată că era inevitabil, că sistemul era putred, că URSS-ul nu mai făcea faţă, că totul era pregătit pentru Marea Cădere a Zidului, prea puţini se aşteptau la acea rapidă succesiune de evenimente.

România nu a reuşit un meci luminos, care să ne facă să visăm, dar era greu să se întîmple asta, date fiind reflexele acestei generaţii şi schimbările din preajma meciului. Important a fost că echipa a insistat în ofensivă, chiar fără să-şi creeze un sac de ocazii, şi că nu s-a retras într-o apărare păguboasă.

"Participarea oamenilor la proiectele organizaţiilor nonguvernamentale şi capacitatea de a se uni pentru a-şi rezolva problemele sînt scăzute în România. Probabil că oamenii nu ştiu ce să facă, poate nu ştiu de unde să înceapă, iar instituţiile publice nu li se par destul de disponibile."

Înainte de 1989, de multe ori, cînd spuneam unor persoane (mai în vîrstă, de obicei) că, neîndoielnic, la un moment dat, vom reuşi să scăpăm de Ceauşescu, primeam replici „înţelepte“, de genul: „Vezi-ţi tu de treabă, că ăsta ne îngroapă pe toţi.“

La cîteva zile după (re)întîlnirea mea cu Tăică, mă ciocnesc, pe stradă, de o altă cunoştinţă veche, Magrebiu Larko pe numele său. Cum mă vede, mă ia îngrijorat de braţ şi mă invită la o cafea, insistînd să nu refuz, întrucît apropierea Crăciunului l-a aruncat în cea mai cruntă dintre depresii.

Preşedintele Iohannis nu are cartea lui Băsescu din 2004 – nominalizarea premierului –, deci nu poate forţa în nici un fel o nouă majoritate parlamentară. Coabitarea este un dat. Rămîne să vedem dacă Ponta poate ieşi din filmul cu debăsificarea şi să se comporte decent.

Cu cîţiva ani în urmă, Jacques Julliard constata că „sîntem sub ameninţarea a două ulcere rivale, care se hrănesc unul dintr-altul: elitismul, adică democraţia fără popor şi populismul, adică poporul fără democraţie.“ Simt nevoia să dezvolt puţin această excelentă distincţie.

În 2000, faimosul Huntington, împreună cu colegul său de la Harvard, Lawrence Harrison, au editat o carte de succes intitulată Culture matters. Cum ar veni, cultura contează. Mai exact, şi cultura contează, pe lîngă economie şi politică, întrucît poate influenţa economicul şi politicul.

Schimbările prin care a trecut în ultimii douăzeci de ani termenul stranier (provenind din substantivul şi adjectivul italienesc straniero – „străin“) sînt semnificative. Pe la începutul anilor ’90, cuvîntul era folosit aproape exclusiv în limbajul sportiv, în primul rînd în comentariile fotbalistice, puternic influenţate de terminologia şi de stilul presei sportive italieneşti.

Se-ntîmpla în Italia, prin anii ’70, ani plini de efervescenţă a doctrinelor educaţionale. Între altele, în siajul tulburenţelor din ’68, prinde vigoare doctrina motivaţională. Pentru adepţii acestei doctrine, a lua în calcul frica, de care vorbeam data trecută, ca pe un factor motivaţional, era de domeniul ereziei.

Este adevărat că viitorul preşedinte va avea, mai curînd sau mai tîrziu, un guvern prieten. Dacă Victor Ponta cîştigă, lucrurile sînt clare. Dacă învinge Klaus Iohannis, sînt toate şansele ca zilele lui Victor Ponta în Guvern să fie numărate. Să nu ne facem iluzii, ştim multe despre oportunismul partidelor, mai ales al celor mai mici.