Cronica unui Crăciun memorabil

La cîteva zile după (re)întîlnirea mea cu Tăică – despre care v-am povestit săptămîna trecută –, mă ciocnesc, pe stradă, de o altă cunoştinţă veche, Magrebiu Larko pe numele său. Cum mă vede, mă ia îngrijorat de braţ şi mă invită la o cafea, insistînd să nu refuz, întrucît apropierea Crăciunului l-a aruncat în cea mai cruntă dintre depresii. Mirat că mai toţi amicii simt nevoia să mi se confeseze, accept, gîndindu-mă, în acelaşi timp, că s-ar putea să fi ratat, în viaţa aceasta de confident perfect, o frumoasă carieră de ofiţer sub acoperire. Pe cînd aşteptam ceştile aburinde, Magrebiu deschide discuţia: „Am bănuiala că dezvolt fobia Sărbătorilor de iarnă. Mi se trage din 1985, de la porcul tranşat, sălbatic, pe podeaua bucătăriei noastre. Atunci am trăit trauma supremă a adolescenţei. Îţi spun totul cu speranţa că aşa voi exorciza, măcar puţin, din butaforia burlescă, şi totuşi toxică, a momentului respectiv. Am parcurs, violent, în acea iarnă, un episod morbid şi, totodată, grotesc. O combinaţie ucigaşă psihic.“ Să nu vă surprindă, iubiţi cititori, limbajul elevat al prietenului meu! Provine dintr-o familie bună, a unui liniştit şi aerisit tîrg moldav. Tatăl lui a fost inginer, iar mama, profesoară de limba română.

„Anul 1985“ – îşi reluă Magrebiu spovedania autoscopică – „rămîne cel mai sumbru din întreaga mea experienţă ceauşistă. Încălzirea centrală fusese sistată şi produsele alimentare dispăruseră din magazine. Dîrdîiam, hămesiţi, în nişte congelatoare imense cu aparenţă de blocuri de locuinţe. Frigiderul devenise, practic, inutil. Maică-mea ţinea murăturile într-una dintre camere. Aceste murături reprezentau, de altfel, principala masă a zilei. Era în preajma Crăciunului şi, la un moment dat, îl aud pe taică-meu zicîndu-i maică-mii că aranjase cu vecinul de la etajul IV (noi stăteam la II) să cumpere împreună un porc dintr-un sat nu prea îndepărtat, unde, se pare, un ţăran vindea rotefeiele creaturi, pe şest.“ Magrebiu Larko făcu o pauză şi sorbi, trist, din cafea. „Îţi aminteşti, probabil, că o asemenea acţiune presupunea riscuri enorme, atît pentru vînzător, cît şi pentru cumpărător. Autorităţile comuniste o încadrau, ca infracţiune, la trafic cu produse alimentare neautorizate. Se intra la puşcărie pentru mulţi ani.“

Privirea amicului se albise complet. „Aşadar, nebunia trebuia executată iute şi cu deplină solidaritate între participanţii la conspiraţiune. Într-o după-amiază, tata şi vecinul au plecat, în vechea noastră Dacie 1300, amorţită de frig, spre locul cu pricina. Au revenit, discret, pe seară, aidoma unor jefuitori profesionişti de bănci. Am coborît – ambele familii – în gerul devastator, pentru a ajuta la cărat şi a ţine de şase. După ce ne-am asigurat, cu precauţii paranoide, că întunericul ne proteja de ochii iscoditori ai sistemului, toţi, cu mic cu mare, am înşfăcat giganticul cadavru porcesc şi l-am transportat, cu paşi de felină, pînă în bucătăria noastră de la etajul II. Se stabilise, corect, ca tranşarea frăţească, fifty-fifty, să fie derulată la noi, evitîndu-se astfel efortul suplimentar şi primejdia deconspirării – prezente în procesul de urcare, a încă două paliere din bloc, cu impunătorul sacrificiu porcin în integralitatea lui. Partea vecinilor putea fi pusă, gata separată, în genţi protectoare, ce ar fi uşurat restul voiajului. Totul a fost pregătit metodic, după regulile unei veritabile misiuni de spionaj. Comunismul reuşea, recunosc asta, să scoată contrabandistul din om!“

După o nouă clipă de meditaţie, Magrebiu continuă: „Lucrurile merseseră ca la carte. Porcina zăcea, însîngerată, cu organele dînd pe dinafară, pe podeaua bucătăriei. Noi ne relaxaserăm şi salivam chiar, anticipînd minunata pomană carnivoră, care ar fi trebuit să încheie, gingaş, o seară tensionată... Ei bine, atunci s-a declanşat Apocalipsa! Urlete indescriptibile la uşă! Hăhăieli şi răgete animalice pe fond de tălăngi isterice şi pocnituri cu muniţie de manevră! Erau elevii maică-mii, veniţi să o colinde, în ultima zi a trimestrului şcolar, cum se obişnuia pe atunci. Am vrut să-i potolim, dar degeaba! Blocaseră uşa din exterior. Muream de frică, deoarece, deasupra noastră, la III, locuia primarul ceauşist al urbei, proaspăt numit în funcţie, un tip morocănos, cu grimase staliniste. Inevitabilul s-a produs! Individul a coborît, consternat, pentru a stăvili dezmăţul sărbătoresc. S-a ales, desigur, cu înghionteli şi huiduieli din partea elevilor care habar nu aveau cine era... Parcă şi mediatizarea asta excesivă de azi este bună la ceva, nu-i aşa?!“ Am încuviinţat tăcut.

„Ce să-ţi mai zic? În cinci minute, au sosit băieţii de la Intervenţii Speciale şi i-au bumbăcit pe junii colindători, risipindu-i. Au dat uşa noastră de perete, strigîndu-ne Culcat! Culcat! Am observat expresia disperată a lui taică-meu şi i-am înţeles dilema înspăimîntătoare. Între sacrificiul său şi sacrificiul porcin era obligat să-l aleagă pe cel dintîi. Pe neaşteptate, a aruncat hainele de pe el şi a început să alerge către poliţaii mardeiaşi, răcnind ca un apucat: Nu trage, domn’ Semaca, sînt eu, Lăscărică! L-au snopit cu bastoanele şi l-au tîrît, prin zăpadă, gol puşcă, pînă la dubă. Săracul, pentru autenticitate, a urlat, tot drumul, că vrea o audienţă la Sfîntul Petru, ori, dacă nu, măcar o întrevedere cu Napoleon Bonaparte. Porcul-delict a fost însă salvat, iar taică-meu, în loc de pîrnaie pentru trafic alimentar, a primit doar două săptămîni de tratament la Iaşi, la Socola, pentru depresie spontană, cu manifestări halucinatorii. De mîncat, am mîncat, nu spun, din porcul respectiv, precum Labiş din căprioară, dar, undeva, în subconştientul meu clarobscur, Crăciunul îmbrăcase deja haine de Halloween...“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.