Exerciţii de retorică
Alegerile recent încheiate oferă un bun exemplu de retorică aplicată, confirmată în esenţa ei, şi nu în reţetarul caricatural care îi degradează imaginea. Retorica presupune adevărată adaptare la destinatar şi un rol esenţial al ethosului; iluziile ei iau adesea forma unei mitizări a comunicării strategice şi pot conduce la pierderea contactului cu realitatea.
În mass-media, adaptarea la destinatar a discursului politic s-a manifestat de cele mai multe ori prin coborîrea mesajului, prin simplificare, atac rudimentar: or, se pare că toate acestea presupuneau o imagine falsă – prin generalizare – a publicului. Se pare că televiziunile care propun programe (de divertisment sau politice) pentru un public agresiv şi lipsit de complicaţii intelectuale nu s-au adaptat cu adevărat şi nici nu şi-au cunoscut cu adevărat destinatarii reali sau potenţiali. S-a văzut că această atitudine se poate răzbuna, inclusiv prin autoînşelare. Imaginea falsă a destinatarului şi mesajul rudimentar ajung să fie crezute, în primul rînd, de cei care îl produc. Contrazicerea lor de către realitate le poate produce stupoare chiar autorilor de mesaje rudimentare.
Discursul politic produs în această campanie a ilustrat foarte bine rolul ethosului în persuasiune. Ideea fundamentală e că imaginea celui care argumentează, personalitatea şi credibilitatea sa sînt cel puţin la fel de importante ca argumentele propriu-zise. Ethosul poate fi construit cu intenţie, cu ajutorul consilierilor de imagine, dar are şi o componentă involuntară şi foarte relevantă; e rezultatul unor strategii, dar şi un efect inerent al spontaneităţii şi al autenticităţii care nu se poate disimula cu totul. Ethosul prealabil (ceea ce se ştie şi se crede deja despre un orator) interacţionează cu ethosul construit prin discursul însuşi: totul e, pînă la urmă, o chestiune de stil. Rolul ethosului în persuasiune e un lucru fascinant: în momentul în care cineva caută să ne convingă, şirul argumentelor sale, mai mult sau mai puţin ingenioase, mai bine sau mai puţin bine legate, se desfăşoară paralel cu ceea ce omul arată despre sine – prin ton, atitudine, cuvinte-cheie, formule de certitudine sau incertitudine etc.
Retorica aplicată a fost tot mai mult legată, în ultimele decenii, de primatul comunicării, de emfatizarea strategiilor. Numai că, atunci cînd toate strategiile sînt descrise, cînd reţetarul e la îndemîna tuturor, eficienţa lor se reduce considerabil. Astfel că strategiile au fost mult mai puţin eficiente decît ceea ce destinatarii au perceput ca fiind personalităţile din spatele discursurilor.
Cînd toate informaţiile sînt prezente şi se bat cap în cap, iar criteriul lor de evaluare nu e limpede, discursul despre manipulare şi propagandă devine ameţitor, pentru că fiecare îl poate acuza pe celălalt. Metadiscursul despre conspiraţie, agitatori, provocatori, infiltraţi etc., presupunerea că un mare strateg şi o superstrategie stau la originea fiecărei victorii fac să se uite ceva simplu şi esenţial: că poate exista o percepţie a ethosului, inclusiv a unui anume grad de sinceritate. Desigur, în teorie, graniţa între interpretarea diferită a realităţii şi minciună e una foarte subtilă. Relativismul e util şi ne ajută să tindem către obiectivitate, să acceptăm că fiecare are adevărul lui, fiecare poate crede cu sinceritate şi bună-credinţă că dreptatea e de partea sa. E foarte posibil ca oamenii să gîndească după propriile repere: cei tentaţi de fraudă să presupună uşor frauda la alţii. Comicul uriaş şi iritant al unora dintre ideile exprimate în legătură cu votul în străinătate a ilustrat foarte bine modul de a gîndi al autorilor lor. Relativismul are totuşi limite practice: atunci cînd cineva afirmă că îi iubeşte pe toţi alegătorii, e imposibil de dovedit că nu spune adevărul, pentru că nu avem acces la interioritatea lui. Atunci cînd însă aceeaşi persoană afirmă că adversarul lui îi urăşte pe români, afirmaţia e în mod clar falsă şi descalificantă. Calificarea drept minciună nu e simplă întotdeauna, dar e adesea posibilă: cînd contradicţiile apar la mică distanţă, în funcţie de interlocutor sau chiar de la o frază la alta; cînd apar contradicţii între afirmaţia din mesaj şi actul din mesaj, între explicit şi implicit (de pildă: cînd cineva afirmă că aduce pacea şi unitatea, insultîndu-şi în acelaşi timp adversarii).
Ca şi în trecut, retorica are o ipostază banalizată şi doar aparent eficientă – şi o alta eternă şi rezistentă, prin care eşecurile celei dintîi pot fi mai uşor explicate.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
