Meciul cu Irlanda de Nord

Echipa noastră a demonstrat ceva special în meciul cu Irlanda de Nord? 

Că vrea victoria. Că o vrea la 0-0 şi că o vrea şi la 1-0, diferenţa dintre cele două momente de joc fiind adesea o problemă serioasă pentru Naţională, vezi meciul cu Ungaria. România nu a reuşit un meci luminos, care să ne facă să visăm, dar era greu să se întîmple asta, date fiind reflexele acestei generaţii şi schimbările din preajma meciului. Important a fost că echipa a insistat în ofensivă, chiar fără să-şi creeze un sac de ocazii, şi că nu s-a retras într-o apărare păguboasă după primul gol destul de norocos al lui Papp (deviere fericită, şut minunat cu piciorul neprieten). E drept că nici adversarul nu s-a străduit foarte tare să atace. Îi era şi greu să o facă – în absenţa căpitanului Davies, nord-irlandezii au semănat cu o jucărie ieftină, care mai e şi livrată cu un defect de montaj. Dar asta e treaba lor. România are un şantier, poate că e chiar unul care depăşeşte teritoriul echipei de fotbal reprezentative: acela al construcţiei unei mentalităţi de învingător. Presiunea psihologică a apărării unui rezultat fragil sau a unui meci decisiv a fost în multe rînduri un zid uriaş, reflectat în ochi speriaţi. Din această perspectivă, partida cu insularii ar putea fi un început de pas înainte. Nu e foarte mult, dar e deja mai mult decît nimic.