Stranieri
Schimbările prin care a trecut în ultimii douăzeci de ani termenul stranier (provenind din substantivul şi adjectivul italienesc straniero – „străin“) sînt semnificative. Pe la începutul anilor ’90, cuvîntul era folosit aproape exclusiv în limbajul sportiv, în primul rînd în comentariile fotbalistice, puternic influenţate de terminologia şi de stilul presei sportive italieneşti. Substantivul originar era adesea utilizat ca denumire generică pentru sportivii străini, mai exact pentru jucătorii de fotbal din alte ţări veniţi să joace la echipe din Italia. Cuvîntul a fost consemnat în Dicţionarul de cuvinte recente (1997) al Floricăi Dimitrescu, cu sensul „persoană venită din străinătate (în special într-o echipă sportivă)“. Ciudăţenia era că presa românească păstrase perspectiva exterioară: astfel că pluralul stranieri îi desemna, de cele mai multe ori, pe românii care jucau în străinătate, deci pe cei care erau „stranieri“ pentru alţii. Între timp, situaţia s-a schimbat oarecum, pentru că deplasările de fotbalişti s-au diversificat: pe lîngă românii care jucau în străinătate, ca stranieri pentru alţii, au început să fie tot mai mulţi fotbalişti străini primiţi în componenţa echipelor româneşti – care au fost numiţi şi ei, desigur, tot stranieri. Cele două cazuri coexistă în prezent, fiind lămurite de precizări suplimentare – „Stranierul român al weekend-ului e Gabriel Torje, autorul unui gol fantastic în Turcia“ (Adevărul, 13.09.2014) – sau pur şi simplu de context: „pentru FC Zalău a fost o premieră, în această primăvară, aducerea unui stranier, este vorba de portarul Edgars Portnojs, originar din Letonia“ (sportulsalajean.ro).
Pasul următor a fost o extindere a sensului din domeniul sportiv în cel al raporturilor etnice şi al structurilor sociale: prin analogie, termenul stranieri (plural cu pronunţarea adaptată, ca a altor substantive masculine româneşti – premieri, gunoieri, fermieri etc. –, nu cu i vocalic, ca în italiană) este folosit în prezent în presă şi pentru a-i desemna pe românii care trăiesc şi muncesc în străinătate: „Criza financiară se simte acut şi în buzunarele celor care lucrează peste hotare. Faptul este relevat de «stranierii» de pe Valea Someşului“ (mesagerul.ro, 4.08.2010); „Sute de stranieri îşi transferă copiii la şcoli de peste hotare“ (Adevărul, 21.08.2011). Obsesia jurnaliştilor noştri de a evita cu orice chip repetiţia duce la asocieri derutante de sintagme echivalente care par să desemneze categorii diferite: „în speranţa că românii din Spania vor răspunde mai bine decît stranierii din Italia, angajatorii autohtoni s-au înscris în cursa pentru Bursa locurilor de muncă“ (telegrafonline.ro, 4.04.2008).
Contradicţia etimologică nu pare să-i tulbure prea tare pe autorii textelor: vorbind despre stranieri români sau români stranieri („Românii «stranieri» plecaţi la muncă în Occident se întorc acasă, mînaţi de dor şi de criza economică“, stirileprotv.ro, 12.05.2012), aceştia fac să coincidă termenii opoziţiei dintre român şi străin. Termenul stranier a căpătat, printr-un soi de dublare schizofrenică, un sens opus celui etimologic. E destul de ciudat ca membrii unei categorii de conaţionali să fie denumiţi „străini“, prin adoptarea punctului de vedere al celor din exterior. Desigur, se poate presupune că echivalenţa stranier – străin nu este evidentă pentru toţi vorbitorii; oricum, percepţia contradicţiei e tocită de clişeizare: „Dacă în alţi ani stranierii au avut maşinile încărcate cu cadouri, în această vară darurile aduse celor dragi au un caracter mai mult simbolic“ (stirile.rol.ro); „«Stranierii» sînt cei mai mari investitori în economia românească. Ei depăşesc băncile sau Ford“ (Gândul, 18.05.2009) etc.
Că românii plecaţi în străinătate ajung să fie numiţi „străini“ poate fi o simplă întîmplare sau poate ilustra o schemă mentală mai profundă, manifestată şi în apariţia altor termeni cu conotaţii negative, în primul rînd a depreciativului căpşunar. În comparaţie cu acesta, stranier este aproape neutru; are totuşi o notă ironică, care îl face să fie preferat în comentariile negative. Uneori, ambii termeni apar în acelaşi context, ca pentru dezambiguizare – „«Căpşunarii» stranieri“ (Adevărul, 7.06.2013) – sau într-o ciudată coordonare, care ar sugera existenţa a două categorii diferite: „Avalanşa de cereri la Inspectoratul Şcolar din partea căpşunarilor şi stranierilor care au venit în ţară să-şi ia copiii la studii în Italia şi Spania“ (monitorulsv.ro).
Sensul lărgit corespunde, desigur, unei necesităţi: sintagmele mai lungi şi mai complicate, de tipul „românii care lucrează în străinătate“ tind să fie înlocuite de cîte un singur cuvînt. Nu e însă clar de ce se întîmplă ca un asemenea cuvînt să fie jignitor sau ironic.
Probabil că utilizarea actuală a lui stranieri este o modă efemeră a presei, supărătoare prin perspectiva inversată şi prin ambiguitate (posibilitatea de a evoca deopotrivă „sportivi străini în Italia“, „sportivi români în alte ţări“, „sportivi străini în România“ sau „români care muncesc în străinătate“). În ultima vreme, pare să se fi găsit o soluţie simplă şi elegantă pentru golul lexical: diaspora e termenul care se poate impune cu succes, şi dincolo de comunicatele oficiale, evocînd prin singularul colectiv imaginea unei entităţi deja constituite.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
