Înapoi la poveste

Săptămîna trecută, am încercat să inventariez, măcar în linii mari, sensurile şi rosturile educaţiei: aspiraţia către condiţia lui uomo universale, emanciparea prin cunoaştere, crearea „omului nou“, formarea profesională a „resursei umane“, dezvoltarea personală etc.

În competiţia dintre aceste modele ale educaţiei, teoretice şi practice, nu există premiul I cu coroniţă. Fiecare la timpul şi locul său şi-a spus cuvîntul, cu bune şi cu rele.

● Instruirea polivalentă a fost pusă pe piedestal în comunism, cînd şi economia, şi societatea, şi toate cele trebuiau să ajungă „multilateral dezvoltate“. Programele şcolare erau astfel gîndite, de parcă fiecare absolvent de liceu ar fi urmat să dea admitere, simultan, şi la fizică, şi la geografie, şi la istorie, şi la filologie, şi să devină deopotrivă inginer, matematician, istoric ş.a.m.d. Pe de altă parte, însă, absolventul avea voie să se înscrie la o singură facultate, jucîndu-şi lozul pe alegerea făcută. Din polivalenţa rîvnită se alegea astfel praful. În ultimii ani de liceu, cel puţin, şcoala preda ştafeta meditatorului şi tocelii nocturne întru înfricoşătoarea admitere.

Eu unul m-am decis de timpuriu pentru filologie, aşa că, cu îngăduinţa profesorilor, am cam lăsat tot restul deoparte. Aveam destul de luptat pe frontul literelor ca să-mi mai rămînă timp şi energie pentru altceva. De pildă, lupta cu Şcoala ardeleană. Am învăţat lista completă din manual a scrierilor lui Micu, Maior, Şincai şi Budai-Deleanu, întîi pentru ora de clasă; apoi pentru teză; pentru olimpiadă; pentru bac; pentru admitere; pentru cursul de an de la Litere; pentru licenţă; pentru definitivat; pentru înscrierea la doctorat; pentru concursul de asistent... Nici azi nu aş pune mîna în foc cine a scris Dizertaţie... şi cine Dialog dintre unchi şi nepot... Deh, nu oricine ajunge uomo universale, nici măcar în umilul domeniu al filologiei.

Azi „vom face totul“ s-a preschimbat, zic unii, în „preferabil nimic“.

● Emanciparea prin cunoaştere. Am prins, în anii ’80, cum am mai povestit, experimentul prelungirii învăţămîntului obligatoriu la zece clase. Pentru luminarea adolescenţilor români. Aveam, într-una dintre clasele de sacrificiu pe care eram pus să le păstoresc, un elev care, la prima oră de curs, s-a ascuns după o draperie pe pervazul ferestrei şi, după ce am început să predau, a sărit de acolo în spatele meu, chiuind ca un apaş din preerie. Mi-a făcut orele un coşmar, aproape un semestru. Părinţii nu veneau pe la şcoală nicicum, directoarea mi-a zis să mă descurc cum pot, numai să nu-l las corigent, că-i cream necazuri la inspectorat. Am hotărît să vorbesc cu el, poate cădem la înţelegere. Mi-a spus că în fiecare seară îşi ajută tatăl la dulgherit şi că îi place să lucreze cu tesla şi fierăstrăul. Iar dimineaţa venea rupt de oboseală la şcoală, unde era obligat să asculte, şase ore în şir, lucruri din care nu înţelegea absolut nimic. M-am gîndit cum ar fi să mă pună cineva să stau zilnic şase ceasuri la şedinţe de partid. Am convenit să îl las în pace şi să mă lase în pace. Şi am devenit buni prieteni.

Nici pînă azi se pare că nu am lămurit diferenţa dintre o şansă – o „oportunitate“, cum se zice în noul jargon corporatist – şi o obligaţie. 

● Formarea „omului nou“. Ăsta e un proiect drag mai tuturor regimurilor totalitare. Cel mai adesea moare pe drum, din cauza echivocurilor conjuncturale, pe de o parte, şi a lipsei de credibilitate, de cealaltă parte. „Spiritul revoluţionar“, de pildă, unul dintre ingredientele principale ale ingineriei sociale comuniste, a ajuns să fie redefinit, oficial, de la îndrăzneală şi combativitate în perioada luptei de clasă, la „înalt spirit de disciplină“ în „epoca de aur“ a dictaturii ceauşiste. Cît despre credibilitate... În anii ’80, naţional-comunismul autohton lansa ideea pregătirii pentru „războiul întregului popor“, spre a contracara o eventuală invazie sovietică, simultan cu o deşănţată propagandă pentru pace, care să legitimeze pretenţiile României de mediator pe arena conflictelor internaţionale. Am avut şi eu de predat educaţia pentru pace, la clasa a V-a, la ora de dirigenţie. Decît să repeţi o oră întreagă că iubim pacea şi pe-ai ei susţinători, mi-am zis, mai bine să ne amintim împreună „că războiul e bici groaznic“, vorba poetului. Şi uite-aşa s-au perindat copiii unul după altul la tablă, desenînd, entuziast, cuirasate, elicoptere, submarine, rachete, iar profesorul a putut trage, în final, concluzia „Vă imaginaţi ce s-ar întîmpla dacă am folosi toate astea?“, bucurîndu-se că i-a ieşit o lecţie vie şi interactivă.

„Omul nou, socialist“ a căzut în desuetudine deodată cu portetele Tovarăşului, cu care se deschidea orice manual. A rămas însă în suspensie întrebarea dacă şi în ce măsură ar fi cazul să ne gîndim la formarea „omului nou, capitalist“ – şi, mai ales, „democrat“. Se poate realiza o democraţie autentică fără ajutorul şcolii?

● Pregătirea pentru piaţa muncii. Pare a fi modelul favorit în etapa actuală, în care, în ciuda adoptării unui curriculum axat prioritar pe competenţe – despre asta, mai pe larg, într-un număr viitor –, i se impută învăţămîntului românesc inaderenţa la „realitate“.

A circulat la un moment dat, pe net, un clip viral, dintr-o mare ţară a Orientului îndepărtat, foarte aderentă la realitate. Pe o şosea intens circulată, o femeie a încercat să-şi ia viaţa aruncîndu-se de pe unul dintre podeţele puse din loc în loc pentru traversare. Înălţimea nefiind mare, femeia nu a murit pe loc, ci a rămas, zvîcnind, în mijlocul drumului, aproape o oră, timp în care au trecut pe lîngă ea, din ambele sensuri, mii şi mii de maşini, fără ca cineva să oprească. 

Educaţia pentru piaţa muncii te învaţă că „avem treabă“, şi că restul „nu e treaba noastră“.

● Last but not least – dezvoltare personală. Am meditat, pe vremuri, un licean din provincie, cu o capacitate remarcabilă de a înţelege şi de a discuta texte literare dintre cele mai complicate. Avea o singură hibă: era complet incult. I-am spus că era păcat de înzestrarea cu care fusese hărăzit şi chiar mă miram că nu-i place să citească. De plăcut i-ar plăcea, mi-a răspuns, numai că el era un pic scriitor, avea succes la cenaclul local şi se temea că, dacă se va apuca de citit, îşi va pierde originalitatea.

Dezvoltarea personală e bagheta magică a educaţiei, în prezent. Fiecare o foloseşte în felul său.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.