Filmul unei insule
Ne sculasem cu noaptea-n cap, într-un Bucureşti ploios şi deprimant (ca acum, cînd ziarele şi televiziunile ne atrag atenţia că de-o lună n-a mai apărut soarele), dar la ora 8 dimineaţa eram deja pe un mic vapor, în mijlocul unei mări calde, pe care soarele blînd de toamnă, abia ivit de după Vezuviu, o umplea de sclipire. Un loc în care ideea de ploaie dispărea pînă şi din amintire. Carena vasului înainta fîşîind pe apă, spre insula din faţa noastră: Capri.
Am lăsat în urmă un vapor australian cu opt etaje, un transatlantic alb, colosal, dintr-o altă viaţă, ca-n filmele lui Fellini. La nici trei ore după ce ne despărţisem de zorii cenuşii ai Bucureştiului, schimbarea de peisaj ar fi putut fi de-a dreptul şocantă. Parcă pentru a ne uşura trecerea însă, la Napoli, taximetriştii ne întîmpinaseră cu nişte clasice şmecherii de-ale lor. Enervarea nu-mi trecuse, aşa că, odată ajunşi în frumosul Marina Grande din Capri, mi-am spus că e un port ca toate porturile. Am luat furnicularul – Funiculi Funicula, cum zice binecunoscuta canţonetă napolitană, mai degrabă un tramvai în pantă, după cum am continuat eu să cîrcotesc. Sus în Capri, la terasa unui local am văzut un papagal mare şi colorat, care răspundea la provocările turiştilor. E clar, papagalul dă impresia că e o fiinţă cu care te poţi înţelege doar pentru că pronunţă cuvinte omeneşti. Dar el nu e om, nu e ca turiştii. Aceştia, însă, pot fi papagali, mai ales în Italia.
De lîngă acel local am luat un autobuz ca un cub, care în cîteva minute ne-a dus vijelios pe o stradă îngustă, în serpentine, pînă pe partea cealaltă a insulei, la Marina Piccola. Nici vederea stîncilor Faraglioni ieşite falnic din mare nu m-a făcut să-mi treacă supărarea mea totală pe italieni. La hotel ne-a primit un tip spilcuit, în costum închis. Mi s-a părut de-o politeţe unsuroasă, la fel ca briantina de pe frizura lui brunetă şi l-am înjurat, în gînd, de toată ginta lui latină. În fond, omul nu încerca decît să fie amabil, iar în timpul cît am aşteptat să ne pregătească o cameră, ne-a oferit ceva de băut din partea casei. O muscă enervantă şi ventilatoarele din tavan mă duceau cu gîndul la Cuba şi la filmele cu americani trîndăvind prin barurile din Havana, înainte de venirea lui Castro.
Totuşi, de pe acea terasă, priveliştea era absolut splendidă. Undeva în dreapta, cocoţată pe nişte stînci deasupra mării turcoaz, aproape pierdută în peisaj, o vilă de piatră, cu obloane albe la ferestre, m-a fascinat cu amplasamentul şi proporţiile ei perfecte. M-am întrebat cum s-o putea ajunge pînă acolo şi cine o fi fericitul care are aşa o vilă cochetă în Capri. I-am făcut nişte poze. Mi se părea că văd pe cineva şezînd pe terasă. Cred, însă, că era o statuetă.
În stînga hotelului, în schimb, pe o stîncă ameţitoare, chiar deasupra unei caverne gigantice, am observat o vilă, ca un fel de fortăreaţă, cu nişte geamuri imense spre mare. Domina întreaga coastă. Era ceva fastuos şi monstruos în acelaşi timp, o construcţie de-a dreptul psihotică, aş spune, la care nu-ţi venea să te uiţi prea mult. Din nou m-am întrebat cine ar putea să locuiască acolo.
Am coborît apoi la plajă şi am făcut baie printre stînci şi arcade naturale de piatră. Am mîncat îngheţată şi am observat iahtul cu elicopter ancorat în larg. Am realizat că dinspre mare vine un parfum special, cum n-am mai simţit nicăieri. Toată insula e verde şi plină de flori. Bougainvillea roşii, mov, roz şi galbene invadează gardurile de piatră ale caselor.
Încetul cu încetul am intrat în atmosfera locului şi supărările au început să se destrame. Am străbătut străduţele întortocheate şi în pantă din Capri, ne-am lăsat hipnotizaţi de galbenul din vitrinele magazinelor cu limoncello, băutura locală, şi de bejurile din prăvăliile cu pielărie. Am exclamat la preţurile poşetelor, ne-am încumetat să păşim în cîte un restaurant, ne-am fotografiat cu mici Fiat-uri 500 (modelul vechi), parcate în cele mai neaşteptate locuri, a fost cît pe ce să ne luăm după alţii şi să sărim gardul spre Via Krupp, care era închisă pentru reparaţii, am mers cu mare viteză în autobuzul cubic, pe îngusta rută Mamma Mia, un viaduct care trece parcă pe deasupra mării, la sute de metri înălţime, am ajuns la minunata casă a lui Axel Munthe (Casa de la San Michele) cu ale ei grădini paradisiace, am făcut febră musculară coborînd cele peste 900 de trepte ale scării feniciene şi, în sfîrşit, într-a treia zi, ne-am înscris la plimbarea cu vaporul în jurul insulei. Începeam deja să ne lămurim de ce doi împăraţi, Octavian Augustus şi Tiberius, au ales să conducă Imperiul Roman de pe această insulă, iar mai aproape de zilele noastre, regina Victoria a Suediei a hotărît să-şi stabilească reşedinţa în casa de la San Michele.
Ne-am mirat şi de nemţoaica tînără şi frumoasă care intra în jacuzzi alături de un hipopotam bătrîn, cu ceafa lată.
De pe vapor, am văzut pe nişte stînci o turmă de capre sălbatice în frunte cu mîndrul ţap Franco, cu a sa barbă neagră, ceea ce ne-a făcut să dăm crezare variantei care spune că numele insulei vine din latină, chiar de la capră, şi nu celei care consideră că el se trage din grecescul kapros, care înseamnă mistreţ.
Grota albastră, despre care-mi povestise bunica, era inaccesibilă din cauza valurilor prea mari, dar am vizitat grota verde. Am văzut şi turnul medieval în care Alexandre Dumas şi-a imaginat închisoarea în care l-a zăvorît pe contele de Monte Cristo. Ghidul de pe vapor ne-a arătat cea mai mică şi izolată plajă din Italia – „fabrica de copii“, cum a numit-o –, restaurantul unde „mănînci cît pentru unul şi plăteşti cît pentru zece“ şi hotelul de 10.000 de euro pe noapte, sumă în care „nu se ştie dacă e inclus şi micul dejun“, apoi vila albă a lui Giorgio Armani („Ciao Giorgio!“), şi vila roşie a lui Malaparte (să tot fii comunist cu ditamai căsoiul pe un promontoriu într-o insulă aşa exclusivistă). În sfîrşit, am ajuns şi în dreptul monstruoasei vile care mă impresionase pe mine. De la ghid am aflat că acolo şi-a avut reşedinţa nimeni altul decît Mussolini. Ei, da, neîndoios, aşa trebuie să arate arhitectura totalitară. Culmea e că acum a apărut şi un nou potenţial cumpărător al grozăviei: Roman Abramovici.
Dar surpriza cea mai mare a fost cînd ghidul ne-a făcut atenţi tocmai la vilişoara pe care o fotografiasem în prima zi. Cea cu statueta abia perceptibilă de pe terasă. „A cui credeţi că e căsuţa aia minunată?“, ne-a întrebat. „A Sophiei Loren. Ciao Sophia! I love you Italy.“ Carevasăzică, atunci cînd nu stă în Canada, îşi are micul ei locşor acolo, în Capri. Pe o scăriţă strecurată printre stînci, poate coborî la mare.
După aşa o plimbare, cînd m-am întors acasă, am dormit ca în filme. Şi am visat-o, parcă... pe Sophia Loren. Ba nu... mamma mia, chiar eu eram Sophia Loren.
Foto: A. Manolescu
