Probleme de echipă

Pe blogul

am publicat, luni, o opinie despre

. În ajun, apăruse în presă textul unui apel semnat de peste 25 de intelectuali (eram printre ei), care avertizau asupra unor eventuale selecţii discutabile pentru echipa de consilieri a noului preşedinte. Aşadar, tot o problemă de cadre. Nu mă voi ocupa, în cele ce urmează, de ecoul mediatic al apelului nostru. Ţin totuşi să observ că titlurile alese de unele gazete m-au iritat. De pildă: „Pleşu, Liiceanu şi Tismăneanu …au făcut şi au dres“. Ştiu că jurnaliştilor le place să facă „rating“ scoţînd în  faţă ceea ce li se pare mai

, dar, mai întîi, scrisoarea cu pricina avea mult mai mulţi semnatari, majoritatea figuri notorii ale scenei publice autohtone. E ofensator să dai impresia că ei pot fi trecuţi la „şi alţii“. Era vorba de un gest colectiv. Apoi, textul nu era nici măcar scris de cei numiţi. Am semnat un text gata făcut şi, după părerea mea, foarte bine făcut. Nu mai vorbesc de glumiţele de cartier, gen: „Liiceanu şi Pleşu îi trag lui Mihalache preşu…“ Las la o parte şi obositele ironii la adresa „intelectualilor“ care se tot bagă în seamă, sau finele exerciţii de psihanaliză din care rezultă că autorii scrisorii se propun pe ei înşişi pentru demnităţile de care se simt văduviţi. Carevasăzică: „Nu-l luaţi pe ăla, luaţi-ne pe noi!“ Noi, ăştia, care fără funcţii nu sîntem nimic, noi, ăştia, care vrem să ne înfruptăm din ciolanul tuturor guvernelor şi al tuturor preşedinţilor. Noi, ăştia, plini de vile, terenuri, automobile de lux, dar încă lacomi să beneficiem de privilegii grase. E un mod de a gîndi greu de extirpat din mintea unor inşi care nu înţeleg veghea civică decît ca manevră de camuflaj pentru interese meschine. Atîta pricep, asta cred, asta ar face dacă s-ar ivi şi pentru ei vreo ocazie. 

Aş vrea să adaug însă cîteva comentarii la textul publicat în revista 22 şi reluat în diferite alte publicaţii. 

1. Ar fi o greşeală să se înţeleagă că ne-am constituit într-un grup de „experţi“, grăbiţi să dea lecţii de eficienţă şi înţelepciune noului preşedinte. Am avut, pur şi simplu, o reacţie promptă faţă de profilul public al unui personaj al cărui CV e incompatibil cu atmosfera de euforie, onestitate şi reînnoire care a dominat străzile şi sufletele în timpul ultimelor alegeri. Versatil în exces, grosolan în atitudine şi limbaj, trecut cu prea mult aplomb prin prea multe obedienţe ideologice indigerabile, personajul în discuţie ar fi creat o penibilă senzaţie de „déjà vu“, într-un moment în care tocmai asta nu trebuie să se întîmple. Nu înseamnă că ne-am instalat într-un dispozitiv dogmatic, gata să dea mereu peste mînă decidenţilor, gata să arate, autoritar, calea cea dreaptă. Credem, dimpotrivă, că preşedintele ales trebuie să se simtă liber şi învestit cu încrederea noastră, după cum credem că trebuie să-şi asume, fără ezitare, opţiunile în care crede. Nu ne erijăm în postura „consilierilor de taină“, chiar dacă ne vom socoti, uneori, îndreptăţiţi să spunem ce credem, cu deplină bună-credinţă. 

2. Dacă sînt întrebat care este propunerea mea concretă pentru echipa prezidenţială, ea sună astfel: ar fi, stilistic şi politic, esenţial ca

, dar absolut

portretele din jurul dlui Iohannis să fie radical

. Portrete ale unor persoane necunoscute de nimeni pînă acum, străini de orice uzură de partid, competenţi fără vedetisme pe domeniul lor, proaspeţi, curajoşi, pe măsura tinerilor care au decis prin votul şi purtarea lor neaşteptata schimbare de direcţie a politicii noastre. E preferabil (şi, de altfel, inevitabil) să faci greşeli alături de oameni nepătaţi, decît să menţii linia de plutire alături de reziduuri ale vechilor complicităţi „executive“, performeri ai tuturor regimurilor. E preferabil să rişti un experiment fără precedent, decît să reiterezi manevre deja compromise. Aş vrea să descopăr profiluri noi, să am surprize plăcute, să trec dincolo de rutină, de previzibilitate, de supa reîncălzită. Ar fi confirmarea unei stări de fapt întremătoare. România nu se reduce la ce-am văzut pînă acum în ziare, în talk-show-uri televizate, în şedinţe parlamentare sau în adunări de partid. România e încă fragedă. Are încă resurse vii, capabile de reconstrucţie. Cu condiţia

ca atare de cine trebuie. De noi înşine. Căci dacă nu aşa stau lucrurile, degeaba ne facem iluzii. Vom rămîne victimele bunului plac al „şefilor“ de adunătură, al demagogilor, al lichelelor calificate. Klaus Iohannis are toate şansele să oprească inerţia acestui fals destin.