Uite că putem!
Înainte de 1989, de multe ori, cînd spuneam unor persoane (mai în vîrstă, de obicei) că, neîndoielnic, la un moment dat, vom reuşi să scăpăm de Ceauşescu, primeam replici „înţelepte“, de genul: „Vezi-ţi tu de treabă, că ăsta ne îngroapă pe toţi.“ Adesea, auzeam asemenea persoane spunînd că, oricît ne-am agita, soarta noastră e, pînă la urmă, decisă tot de ruşi şi de americani. Simţeam că unora le era frică pînă şi să se gîndească la sfîrşitul dictaturii, deşi, pînă la urmă, era ceva inevitabil. La fel ca orice lucru de pe lumea asta, şi acel regim trebuia să aibă un sfîrşit. Eram convins că o schimbare ar putea veni chiar şi dintr-o atitudine generală mai puţin pesimistă. Din acest punct de vedere, Revoluţia mi-a dat o mare satisfacţie, ba chiar mi-a depăşit aşteptările. Indiferent de poveştile colaterale şi de ce s-a întîmplat ulterior, e cert că românii au reuşit să doboare unul din cei mai teribili dictatori, cu propriile lor forţe, de îndată ce au avut ocazia.
La începutul anilor ’90, entuziasmul meu şi încrederea într-un viitor apropiat mult mai bun s-au mai domolit. Prin 1991, un britanic venit pentru prima oară în România m-a întrebat cum aş explica faptul că Revoluţia n-a avut rezultatele aşteptate. I-am răspuns că, după părerea mea, pînă nu vom ieşi din sfera de influenţă sovietică (exista încă URSS), nu ne vom putea dezvolta cum trebuie, ca ţară. Omul s-a uitat lung la mine şi mi-a spus că, înainte să vină la Bucureşti, aflase că o trăsătură importantă a românilor ar fi viziunea fatalistă la nivel istoric. Iar ceea ce tocmai auzise de la mine era prima confirmare a acestei trăsături. Am încercat să-i explic că influenţa sovietică nu e o poveste, ci o realitate cu care noi ne-am confruntat timp de peste 40 de ani. Am încercat şi să-i sugerez că fericiţii locuitori ai unei insule, aşa cum era şi el, n-au cum să înţeleagă aşa ceva. Dar felul uşor detaşat cu care mă privea mi-a dat de gîndit. Mi-am dat seama că şi el avea o experienţă, contrară, pe care credea că, la rîndul meu, eu n-aveam cum să o înţeleg. Aşa am descoperit că, uneori (mai ales privind din afară), şi mie mi se puteau reproşa unele momente de fatalism în chestiuni politico-istorice. Doar mă născusem pe plaiurile mioritice.
De atunci, am încercat să-mi controlez orice eventuală înclinaţie de acest gen, cu toate că în jurul meu continuam să aud nenumărate păreri despre destinul nostru „nenorocit“, de tipul: „Nu ne bagă americanii pe noi în NATO“ sau „O să intrăm în UE cînd o zbura porcul“. În ciuda atitudinilor fataliste foarte răspîndite – de tip oriental, aş spune –, ţara a continuat să se dezvolte şi să se civilizeze, chiar dacă nu într-un ritm prea rapid.
Înaintea actualelor alegeri prezidenţiale, am fost din nou uimit şi îngrijorat de avalanşa opiniilor resemnate. Aproape nimeni nu credea că va cîştiga Klaus Iohannis, deşi toţi afirmau că-l vor vota pentru că, desigur, ar fi mult mai potrivit decît Ponta. Era o lipsă generală de încredere în propriii concetăţeni şi propriile puteri ale fiecărui individ de a influenţa destinul colectiv. Mă gîndeam chiar că o fi vorba de vreo strategie subterană a PSD, prin care se induce defetismul în tabăra adversă. Chiar şi din celebra, de acum, scrisoare a filozofului Gabriel Liiceanu, transpărea impresia că n-ar mai fi fost mare lucru de făcut împotriva înscăunării lui Ponta la Cotroceni şi că, după toate probabilităţile, vom ajunge la mila lui.
S-a dovedit însă, încă o dată, că, atunci cînd se mobilizează, românii îşi pot crea singuri istoria. Dar foarte explicabilă rămîne şi permanenta teamă de rău, mai ales din partea celor care au trăit decenii întregi în comunism, atunci cînd nimic bun nu era de aşteptat. Tot un străin, prinţul Charles, pare să fi înţeles lucrul ăsta ca nimeni altul, cînd, în documentarul intitulat Wild Carpathia, spunea: „Poate oamenii nu văd asta, dar România este o ţară minunată. Aici trăiesc oameni remarcabili, care nu se dau bătuţi. Au trăit experienţe îngrozitoare, care i-au afectat foarte mult: cele două războaie mondiale şi toate celelalte suferinţe trăite de la al Doilea Război Mondial pînă acum. Aceşti oameni au trecut prin multe, au văzut multe suferinţe, distrugeri, iar vieţile le-au fost distruse.“
Oare cîţi ani trebuie să mai treacă de la experienţele acelea îngrozitoare pînă cînd oamenii vor înţelege pe deplin că-şi pot lua soarta în propriile mîini? Recentele alegeri par a fi un bun pas în direcţia asta. Dar e de sperat că vom mai face destui asemenea paşi, aşa încît următorul accident al istoriei, care ar putea veni (unii spun că va veni sigur), să ne găsească îndeajuns de antrenaţi pentru a-l înfrunta mai uşor.
