Optimismul pedagogic

Se-ntîmpla în Italia, prin anii ’70, ani plini de efervescenţă a doctrinelor educaţionale. Între altele, în siajul tulburenţelor din ’68, prinde vigoare doctrina motivaţională. Pentru adepţii acestei doctrine, a lua în calcul frica, de care vorbeam data trecută, ca pe un factor motivaţional, era de domeniul ereziei. Motivaţia, se spunea, derivă exclusiv din componente psihologice pozitive, precum plăcerea, interesul, pasiunea, curiozitatea ş.cl., iar cele negative, precum frica, autoritatea, coerciţia de orice fel trebuie îndepărtate cu grijă şi perseverenţă. Pe scurt, doctrina lui „trebuie să nu trebuie“, prin care se interzice cu stricteţe orice formă de impunere sau de obligativitate şi, evident, orice fel de pedeapsă. Nimic obligatoriu, nici măcar opţional, totul facultativ, dîndu-i astfel copilului – elevului – şansa de a-şi dezvolta nestingherit potenţialul.

Întru verificarea ipotezei, altminteri extrem de seducătoare, s-a recurs la un experiment-pilot, efectuat pe o clasă de gimnaziu, ai cărei elevi au fost educaţi, vreme de patru ani, în acord cu doctrina. Rezultatele finale au fost totuşi departe de cele aşteptate. Se pare că, la sfîrşitul celor patru ani de studiu, elevii nu erau dispuşi nici măcar să-şi folosească batista la suflarea nasului. Continuarea experimentului a fost sistată, doctrina a fost trimisă la reajustare.

Peste decenii, un ziarist băgăreţ a avut curiozitatea să vadă ce s-a întîmplat cu „subiecţii“, cu gimnaziştii de odinioară. Luîndu-le urma, a avut surpriza să afle că cei mai mulţi dintre ei aveau poziţii sociale de invidiat, că, una peste alta, clasa supusă experimentului falimentar avea un procent de reuşită mult peste medie. Şi, fiind un ziarist adevărat, a încercat să găsească şi o explicaţie, luînd legătura direct cu cei în cauză. Iar din relatările lor a reieşit, în mare, cam aceeaşi poveste.

După încheierea fazei motivaţioniste, adolescenţii au mers mai departe la liceu. La diverse licee „normale“, cu „teme pentru acasă“, cu „scos la tablă“, cu note bune sau proaste, cu corijenţe şi repetenţii, cu toate cele. La început, s-au simţit ca pe Marte. Cum adică „trebuie“? Cum adică „treci la loc, n-ai învăţat pentru astăzi, 4“? Dup-aia a început să-i ia frica: că ceva nu e în regulă cu ei, de vreme ce tuturor colegilor li se părea firesc ce se întîmplă. Şi uite-aşa, din frică, din nesiguranţă, din ambiţie şi-au turat mai toţi motoarele, să-şi ajungă din urmă colegii şi mulţi chiar i-au întrecut şi şi-au făcut cariere frumoase şi-au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.

Morala? În educaţie, nu o dată lucrurile par să funcţioneze pe principiul „unde dai şi unde crapă“. Există şi o explicaţie pentru asta, anume că fiinţa umană este, încă din primii ani de viaţă, „neprogramabilă“. Dacă n-ar fi aşa, dacă imprevizibilul n-ar fi înscris încă din codul nostru genetic, şansele noastre de a evolua s-ar reduce drastic.

Mai există şi o morală a moralei. Eu o numesc, poate cinic, optimism pedagogic. E ca un fel de axiomă, care zice că, fie un sistem de învăţămînt oricît de prost, el nu va reuşi să-i distrugă iremediabil pe toţi copiii pe care şi-i anexează.

Trist e cînd fac uz de acest optimism pieziş şi cei care, prin natura muncii lor, ar trebui să-l ignore. „Sînt copii, or să crească mari, se descurcă ei pînă la urmă.“

Avem o sumedenie de teorii ale motivaţiei şi încă şi mai multe imponderabile de care ţine funcţionarea ei de facto. Asta ne învaţă, de fapt, să evităm să jucăm totul pe-o singură carte.

Ziceam data trecută că, pe măsură ce sistemul autoritar de educaţie pierde teren – instruirea „centrată pe elev“, elevul „partener“ al actului educaţional etc. –, tinde să se instaureze o nouă mitologie, cea a „pasiunii“. Ar trebui să fim un pic mai circumspecţi în felul în care mînuim cuvintele, mai ales cînd în spatele lor se iţesc realităţi ale vieţii. Pînă şi în jargonul corporatist, „pasiunea“ a ajuns să-şi fluture stindardul chiar şi în cele mai anoste, mai insipide activităţi.

Cred că, decît să ţintim, cel mai adesea ipocrit, asemenea măreţe realizări în plămădirea fiinţei umane, ar fi mai înţelept să ne îndreptăm ochii către surorile mai mici, precum interesul, curiozitatea, poate adăugînd şi ceva responsabilitate, şi respect de sine (era să evoc şi „plăcerea lucrului bine făcut“, de care mă simt foarte ataşat, dar mi-am adus aminte că sună a slogan electoral). Profesorii buni ştiu să pună în mişcare asemenea angrenaje mărunte ale sufletului, din care vor germina, poate, cîndva, chiar pasiuni adevărate. Pentru că profesorii buni sînt aceia care se străduie permanent să-şi înţeleagă elevii. Ei ştiu că învăţătura nu s-a terminat şi nu se termină niciodată şi că, atunci cînd ai închis cartea, îţi ies înainte oamenii. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.