Tristeţea de la Chişinău

În ziua anunţării rezultatului final al alegerilor din Basarabia, am primit un mesaj de la o prietenă din Chişinău. Printre altele, îmi scria aşa: „La mulţi ani, de ziua noastră! Dar e cel mai trist 1 Decembrie pe care l-am trăit pînă acum. E ruşinos că nu reuşim să fim un popor. Pentru prima dată, mi-a venit să-mi fac bagajele şi să plec de-aici.“ Pe ea, o înţeleg. Trăieşte la faţa locului, într-o familie de români cu educaţie aleasă, oameni pe care i-ai respecta oriunde pe lumea asta. E firesc să-şi dorească un destin bun pentru ţara în care s-a născut şi trăieşte. Îi înţeleg tristeţea, ciuda, deznădejdea.

Nu-l înţeleg deloc pe un domn analist, chinuit de povara certitudinilor, care, în seara de 30 noiembrie, într-o emisiune la o televiziune de ştiri, îi urechea zdravăn pe basarabeni, mai ales pe cei de pe aici şi de prin Europa, pentru că nu merseseră la vot. Domnul analist era cumplit de supărat, dar grila de înţelegere pe care o folosea, era una mai degrabă fotbalistică. După argumentele exclusiv emoţionale – „e inadmisibil!“, „e inacceptabil!“, „nu le e ruşine?“, „ce aşteaptă?“, „li s-au oferit condiţii!“ –, părea un suporter foarte nervos pe echipa favorită, proaspăt ieşită de pe teren, după o înfrîngere. O echipă care prinsese o zi proastă.

Unii compatrioţi din România – dintre puţinii cărora le-a păsat de alegerile astea din Basarabia – s-au uitat la emisiunile de ştiri ca la un soi de meci. În plus, acum mai avem şi un nou sentiment de superioritate, suprapus pe ăla vechi, faţă de moldoveni, cu care ne-am născut. „Noi avem preşedinte neamţ. Ne-am dat examenul de civism şi am ieşit învingători. Ei ce păzesc acolo? Păi, nu le e ruşine? I-am ajutat atîta. Le-am dat burse şi cetăţenie. Ce mai vor? Uite, acum nu ies la vot, şi-i lasă pe ruşi să cîştige. N-ai ce să ceri de la ăştia…“ Perspectiva asta, luminoasă faţă de sinele nostru „civilizat“, „european“, şi întunecoasă faţă de „înapoierea“ basarabenilor, s-a umflat acum şi mai abitir, după alegerile prezidenţiale de la noi, şi după cele parlamentare, de dincolo de Prut. Parc-am fi nişte atleţi, plecaţi din puşcă spre cele mai nebănuite recorduri, iar ei, nişte oameni cu dizabilităţi, ne-ar ţine pe loc. E imaginea îngrozitor de tristă – şi de ridicolă, totodată – a unui fel de a vedea lucrurile.

Puţini dintre noi avem idee de dimensiunea experienţei istorice prin care au trecut şi încă trec românii din Basarabia. De multe ori, atunci cînd nu proiectăm pe ei laşităţile şi neîmplinirile noastre, uităm sau habar n-avem de faptul, cît se poate de concret, că, la nici cincizeci de kilometri de Chişinău, în interiorul unui stat suveran din Europa de Est, se odihnesc blindatele şi trupele unei armate ruseşti. Pentru noi, dincoace de Prut, treaba asta nu face nici cît o ştire de la ora 5, cu capete sparte şi scandaluri pornite de la o gîscă. N-avem nici cea mai vagă idee despre imensitatea şi diversitatea tipurilor de presiune psihologică la care au fost şi sînt încă supuşi. După cum n-avem habar nici de anvergura şi profunzimea îndelungatului proces de rusificare forţată, şi nici de dimensiunea numerică, de puterea minorităţii rusofone din Basarabia. Adăugaţi la toate ingineriile terorii şi ale propagandei din perioada Uniunii Sovietice, şi cele mai sofisticate tehnici de propagandă ale contemporaneităţii retrezirii ruseşti. Veţi descoperi o lume răvăşită de efectele acestor presiuni şi influenţe. La doi paşi de lumea asta, peste gard – vorbitori ai aceleiaşi limbi, membri în Uniunea Europeană şi în NATO, prea ameţiţi de propriile probleme şi fantasme, pentru a putea vedea drama de dincolo de gard.

Mulţi basarabeni abia aşteaptă să plece şi să uite de locul de unde au plecat. Dimensiunea legării lor identitare de Basarabia e foarte diferită de cea pe care o simţim noi faţă de România. Noi sîntem dezamăgiţi şi iritaţi. Ei sînt amputaţi de speranţă şi refugiaţi într-o formă de melancolie. Presiunea rusească îţi instilează sentimentul eternităţii înfrîngerii, al imposibilităţii veşnice de a ieşi din starea de fapt în care te afli. Fenomenul e foarte sofisticat în mulţimea de unghiuri din care poate fi văzut. Propaganda nu vine singură, nu cade din avion. Ea vine la pachet cu imensitatea unui fel de a fi, cu o cultură majoră şi cu grandoarea unui spectacol al unui popor colosal, care te absoarbe. E o reprezentaţie de dimensiuni incredibile. Aşa ceva nu se vede la Mall, la 3D, nici la IMAX. E un val real, cît toţi munţii la un loc, care te înghite, te aneantizează şi te narcotizează cu iluzia unei apartenenţe difuze.

Există însă şi oameni care văd dincolo de spectacol şi nu se lasă înghiţiţi de valul ăsta. Oamenii ăştia nu sînt foarte puţini şi trăiesc cu speranţă, dincolo de Prut. Cînd văd, din nou, felul în care gîndesc şi votează semenii lor, răbufnesc în furie şi în disperare. Pentru o vreme. La un moment dat, se vor întoarce la valorile lor şi vor continua să spere şi să cultive speranţa. Rezultatele alegerilor de la Chişinău nu sînt nici triste, nici vesele. Deocamdată. Coaliţia care păstrează puterea are de făcut nişte lucruri foarte clare. Ambivalenţa, jocul la două capete, dacă vor fi din nou, se vor vedea foarte repede. Or fi gata domnii care conduc să-şi asume hotărîrile istorice pe care le au de luat? Au vreo formă reală de susţinere? Şi sînt, cu adevărat, proeuropeni?

Între timp, în discursul despre starea naţiunii, ţinut pe 4 decembrie, Vladimir Putin a amintit de Crimeea. S-a referit la acest teritoriu care „este pentru noi, ruşii, ceea ce e Muntele Templului pentru evrei“. Preşedintele rus voia să pară şeful unui stat luat cu asalt, care se apără. Nu prea i-a ieşit. Arăta, mai degrabă, ca un tip care spune: „Oho, pregătiţi-vă să vă miraţi! Încă n-aţi văzut nimic.“ 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.