Despre patriotism

În urmă cu cîţiva ani, în preajma zilei de 1 decembrie, dna Oana Lazăr – realizatoarea unor interesante emisiuni TV –, m-a invitat la o scurtă discuţie pe tema

Mărturisesc faptul că, iniţial, am privit problema cu oarecare detaşare, gîndindu-mă că nu va fi decît prilejul unei noi dezbateri marginale, ca mai toate dezbaterile intelectuale din România zilelor noastre. În timpul interviului (şi mai ales după, cînd am primit numeroase şi nebănuite mesaje de receptare pozitivă), mi-am dat totuşi seama că subiectul e cît se poate de actual şi incitant, meritînd o investigaţie mai largă. Nu am fost de aceea foarte surprins – decît, cel mult, de bizarul coincidenţei – să aflu, dintr-un articol al profesorului Alexandru Călinescu, publicat cam în aceeaşi perioadă, că, în Germania, avusese loc, tot în preajma Zilei Naţionale a României, o masă rotundă, cu participarea unor importante personalităţi culturale, axată pe o ipoteză de lucru similară. Poate fi văzut Caragiale – din unghiul operei şi al biografiei – drept un individ prea puţin ataşat de valorile româneşti, un „ne-patriot“, cum ar spune exponenţii naţionalismului autohton? Este exilul său berlinez semnul unei stări de lehamite (niciodată mărturisite complet) faţă de balcanismul nostru aparent insurmontabil? Există, bineînţeles, mai multe păreri, iar unele dintre ele nu ocolesc ideea „antiromânismului“. Ele şi-au făcut simţită prezenţa, discret, pînă şi în discuţiile din Germania, prezentate succint, în articolul amintit, de Alexandru Călinescu. Sînt unii care, chiar acceptînd valabilitatea tipologiilor caricaturizate ale operei lui Caragiale, continuă să-l vadă pe scriitor, în cel mai bun caz, ca pe un „nemulţumit“, plictisit ori iritat de-a dreptul de isteria continuă a neamului său, în ADN-ul căruia gena latină ar fi produs mai curînd implozia balcanică decît preconizatul europenism. Plecarea definitivă a dramaturgului în Occident rămîne – pentru aceştia – argumentul absolut al unei aşa-zise „trădări“. 

În realitate, aşa cum foarte exact a observat şi Alexandru Călinescu pe parcursul dezbaterii amintite, exilul lui Caragiale putea să fie rezultatul unei dorinţe legitime – legate şi de perspectiva senectuţii – a scriitorului de a petrece un număr de ani într-o ţară frumoasă, a deplinei şi netulburatei civilităţi. În plus, separarea lui Caragiale de România nu a părut nicidecum irevocabilă, el revenind la Iaşi, de mai multe ori, cu reală plăcere. Cred, de aceea, că discreditarea „patriotismului“ lui Caragiale (oare care va fi fiind unitatea de măsură a acestui sentiment?), prin prisma tipologiilor sale şi a exilului, rămîne o greşeală istorică. Mi-a revenit în memorie, cu prilejul interviului menţionat mai sus, o conferinţă de-a lui Laurenţiu Ulici – ţinută la Iaşi prin 1992 şi devenită mai apoi o carte – în care criticul situa românitatea, în expresia ei mentalitară, undeva între extremele „Hyperion“ (M. Eminescu) şi „Mitică“ (I.L. Caragiale). După Ulici, românul a aparţinut dintotdeauna, în planul diurn, pragmatismului jocular şi dinamic al lui Mitică, iar, în cel nocturn, înclinaţiilor meditative şi siderale ale lui Hyperion. Dacă ipoteza e valabilă, putem spune că autorul

manifestă măcar tot atît „patriotism“ cît şi creatorul

. Aş merge mai departe şi aş spune că, dacă patriotismul se leagă, într-un fel sau altul, de afecţiunea inefabilă a cuiva faţă de grupul din care provine, atunci Caragiale, în postura unui scriitor care şi-a transformat opera în galeria unor imagini de românitate, convingătoare, deşi burleşti, tocmai prin perenitatea lor, ar trebui considerat

Mă urmăreşte, de multă vreme, o mărturisire nostimă şi totuşi deosebit de serioasă a regretatului istoric literar ieşean Leon Volovici. În 1984, cu doar cîteva ore înainte să emigreze în Israel, rămăseseră în apartamentul lui televizorul şi un scaun. Şi acestea urmau să fie preluate de nişte vecini, însă, se stabilise, abia după plecarea cercetătorului. Spunea Volovici că, în contextul aşteptării, a deschis televizorul. Se transmitea un important meci de calificare a naţionalei României. Inexplicabil (ce îl mai lega de ţara pe care, probabil, din cauza situaţiei politice nici nu mai avea să o revadă, ce mai reprezenta pentru el un triumf sportiv românesc?), a tremurat de emoţie tot meciul, bucurîndu-se nebuneşte la golurile jucătorilor noştri. A fost cuprins, irepresibil, de un ameţitor şi înălţător

. Ca atare, privind problema ceva mai nuanţat, să recunoaştem că patriotismul devine, în esenţă, un fenomen destul de flexibil, şi nu un tipar al singularităţii comportamentale. Ca orice cultură mică, nelipsită de un anumit iz provincial, noi ne-am obişnuit să-l vedem

în ipostaze eroice şi lacrimogene, eventual pe fundal sangvinar, populat cu martiri epopeici. „Patrioţii“ noştri sînt adesea indivizii declaraţiilor pompoase, îmbrăcaţi în „cămăşi ale morţii“, cu fizionomii încrîncenate şi ton ridicat al vocii. Dar patriotismul reprezintă, de fapt, un sentiment normal, născut în ins precum instinctul de conservare sau cel de perpetuare a speciei. Apartenenţa etnică ori geografică nu poate fi nici urîtă, nici iubită în sensul pur al noţiunilor. Cînd acest lucru se întîmplă, manifestarea se produce în afara normalităţii. Patriotismul reiterat public, cu iz de butaforie, la fel ca şi parada absenţei sale complete, descrie fie o formă de patologie psihică, fie una de cabotinism. Omul obişnuit îşi trăieşte afecţiunea faţă de ţară în conturul firescului emoţional, care îl identifică drept membru al comunităţii lui. În ultimă instanţă, patriotismul autentic constituie asumarea unei identităţi şi încercarea de a rămîne egal cu ea. Implicit, faptul înseamnă să rămîi egal şi cu tine însuţi. Cînd „starea de patriotism“ trece de barierele menţionate, discuţia nu mai trebuie purtată în agora, ci în cabinetul psihoterapeutului. 

Istoreme