De ce nu cred într-un „Viktor“ român
Am crezut – şi, poate, încă mai cred – că un sistem cu un preşedinte ales de către Parlament şi cu un premier mai puternic, dar aflat sub controlul Parlamentului, ar fi mai bun pentru România.
Un argument ar fi că o campanie electorală pentru alegerea Parlamentului, care va decide apoi asupra formării Guvernului, ar fi mai puţin expusă populismului decît una prezidenţială. Am văzut că, în campania actuală, pentru alegerea preşedintelui, s-a vorbit aproape în exclusivitate pe teme proprii mai curînd activităţii Guvernului: locuri de muncă, autostrăzi, bună guvernare. Şi atunci, nu e mai bine ca aceste teme să fie dezbătute acolo unde trebuie, şi nu la alegerile prezidenţiale?
Dacă anul trecut sau anul acesta aş fi fost chemat la referendum ca să votez o schimbare constituţională în sensul unei republici parlamentare (ceva apropiat de Italia, de exemplu), probabil că aş fi făcut-o.
Sînt însă din ce în ce mai sceptic, văzînd ce se întîmplă în ţara vecină, Ungaria – ţara unde preşedintele e ales de Parlament şi are puteri limitate, în timp ce Guvernul este puternic. Şi unde, teoretic, Parlamentul ar trebui să-şi exercite rolul de control.
Ei bine, se pare că tocmai un asemenea sistem i-a perms lui Viktor Orbán să acumuleze atîta putere, încît cu greu să mai poate fi urnit. Mai mult – chiar şi după ce Viktor Orbán va pleca, (odată şi-odată tot se va întîmpla...), sistemul îi va supravieţui un timp. Multe poziţii-cheie vor rămîne sub controlul oamenilor săi, şi după terminarea mandatului actualului Guvern, graţie unor modificări anume introduse în legislaţie. Sigur, visul oricărui lider ales democratic, dar care are în plan instituirea unui sistem de putere personală este ca puterea să se mute după el, şi după ce va părăsi biroul oficial.
Beneficiind de o largă majoritate parlamentară şi de un partid disciplinat, Orbán a făcut ce a vrut, asigurîndu-şi sprijinul electoratului prin măsuri populiste şi apăsînd pedala naţionalistă. Nici vorbă de control parlamentar, iar despre o altfel de cenzură nu poate fi vorba – în afară de ieşirea oamenilor în stradă, cum s-a întîmplat în cazul taxei pe Internet.
Ei bine, mă întreb acum dacă nu cumva e mai bun sistemul nostru. Da, sistemul nostru aproape garantează apariţia tensiunilor între un preşedinte cu un grad mare de legitimitate, dar cu puteri limitate în cîmpul politicii interne, şi un premier cu atribuţii largi. Întrebarea ar fi dacă nu cumva aspectul cel mai des criticat pînă acum – anume că ar conţine în el sîmburele conflictului dintre palate – reprezintă chiar un avantaj în împrejurările de faţă. Este extrem de greu, fie pentru preşedinte, fie pentru premier, să deţină tot timpul toată puterea şi să-şi poată construi un sistem de putere personală.
Este adevărat că viitorul preşedinte va avea, mai curînd sau un pic mai tîrziu (în funcţie de cine va cîştiga), un guvern prieten. Dacă Victor Ponta cîştigă, lucrurile sînt clare. Dacă învinge Klaus Iohannis, sînt toate şansele ca zilele lui Victor Ponta în Guvern să fie numărate (dacă nu cumva el însuşi va alege să demisioneze imediat). Să nu ne facem iluzii, ştim multe despre oportunismul partidelor, mai ales al celor mai mici.
Aproape sigur că, indiferent cine va cîştiga, vom avea un Guvern prieten al preşedintelui. Nu şi unul vasal. Nu vom avea un Nicolae Văcăroiu sau Emil Boc.
Actualii candidaţi din turul al doilea nu sînt, nici unul, nici altul, în situaţia de a controla partidele lor, cu o asemenea autoritate precum Ion Iliescu şi Traian Băsescu, la vremea lor. Şi mai e ceva: nici Klaus Iohannis şi nici măcar Victor Ponta nu sînt „locomotive“ care să-şi tracteze partidele spre putere. Mai degrabă ei sînt cei împinşi de la spate. Partidele au motive să-i promoveze pentru a cîştiga preşedinţia, dar nu neapărat şi ca să-i urmeze în toate proiectele lor. Acestea vor fi subiecte de negociere, în cel mai bun caz.
Aşa că, dacă ne uităm la ce se petrece în Ungaria, poate ar fi mai bine să lăsăm sistemul nostru aşa, cu scandalurile şi cu germenii lui de instabilitate. Mai bine dispute politice la temperaturi înalte, decît îngheţ.
În principiu, sistemul din Ungaria, ce putea părea mai liberal decît al nostru, s-a dovedit a nu oferi garanţii suficiente, în faţa unui proiect de putere personală. Dimpotrivă, a fost mediul ideal în care populismul a putut să crească şi să se dezvolte pînă aproape de limita de la care începe dictatura. Iar ceea ce părea o vulnerabilitate pentru România s-ar putea să fie şansa ei.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.
