Eu, oneghistul…
„Aici era magazinul. Avea de toate: ciocolată bună, vin bun, cafea, chiar şi blugi, eram parte a unui mare stat care trimisese oameni în cosmos şi de care le era frică şi americanilor“, îmi spune Tatiana. Era o zi mohorîtă de noiembrie şi ne plimbam prin curtea Teleradio Moldova (televiziunea publică din Chişinău). O incintă cam în ruine, cu clădiri jerpelite, printre care erau parcate cîteva relicve auto. Dintre ele, cea mai arătoasă era maşina directoarei, un Volvo construit înainte de Perestroika. „Era, într-un fel, mai bine pe vremurile sovietice?“ o întreb. Nu-mi părea a fi vreo nostalgică, dimpotrivă. Îl detesta pe Voronin şi avea copilul la facultate la Iaşi. „Noo, nici vorbă. Era rău. Dar erau unele avantaje. Preţuri mai mici. La moment, e sărăcie mare, nu ştiu cum de poate lumea să trăiască.“ Şi tace, căzută pe gînduri, sau, poate, necăjită că am putut-o bănui de nostalgii sovietice.
După cîteva zile, am avut de-a face cu o echipă tehnică întreagă. Eram, mă înţelegi, consultant, aşa că trebuia să îmi dau cu părerea. Cît de politicos posibil, am întrebat (pe un ton timid) de ce sînt toate trei camerele din studio aşezate una lîngă alta şi de ce este un singur operator la toate. În silă, regizoarea a repoziţionat camerele şi a chemat operatorii la treabă, că îi cheamă „oneghistul cela“. Apoi, pe tot parcursul înregistrării, au vorbit între ei numai în ruseşte, să mă înveţe minte. Uşor jenat de întîmplare, la următoarea întîlnire, cu domnul Surdu (acum director plin al Teleradio, pe vremea aia un simplu realizator-monstru-sacru-vedetă-naţională), m-am dus uşor intimidat. Aud: „Iaca, fetilor, vine oneghistul cela, să ne-nveţe meserie.“ Am luat foc! Pîn-aici! Pe mine nu mă face nimeni „oneghist-care-nu-ştie-televiziune“. Aşa că i-am explicat, pe un ton cît se poate de tăios, că, după 25 de ani de făcut emisiuni, pot să-mi dau cu părerea cînd văd trei camere aşezate imbecil, pentru ca doi operatori să chiulească. S-a uitat omu’ la mine vreo cîteva secunde şi a zis: „Fetilor, să-i dăm omului o cafea, că-i d-al nostru.“ Am devenit amici.
Mai tîrziu, i-am povestit Tatianei cele două întîmplări. „Vezi tu, Gabriel, la domnul Surdu te-a scăpat ţîfna. Orgoliul profesional. După aia, te-a acceptat ca egal, coleg cu care poate vorbi aceeaşi limbă. Dincolo, te-au luat pe ruseşte să-ţi dea de înţeles că nu eşti bine primit. Le ştiu pe colegele mele. Nici una din tura aia nu-i rusoaică. Ăsta-i necazul pe la noi. De-aia am căzut pe gînduri cînd m-ai întrebat dacă era mai bine pe vremea comuniştilor.“ A continuat să-mi explice. Pentru orice moldovean, bilingvismul este un avantaj la care nu au de gînd să renunţe. Atunci cînd copilul ţi se apropie de vîrsta la care alege o facultate, e bine să aibă de ales: Iaşi şi Bucureşti, sau Moscova şi Sankt Petersburg. De e talentat la litere, matematică, arhitectură sau medicină, e bine să ştie că are acces la mai multe centre universitare dintre cele posibile. „Înţeleg perfect, dar ce am eu cu asta? Ferească Domnu’, nu am nici negru sub unghie împotriva culturii ruseşti sau a limbii ruse!“ răspund rapid (şi foarte sincer). „Păi da, tu n-oi avea, dar mulţi dintre-ai noştri aşa vă văd. Că voi, românii şi unioniştii hotărîţi, vreţi să ne îndepărtaţi total de cultura rusească. Înţelege, nu ar fi neapărat în avantajul nostru…“ Înţeleg. O întreb cum vine aia cu oneghistul… Ce era aşa rău, de mi se tot aducea a vorbă de ocară? Îmi zice că asta e o treabă recentă, dar cu iz vechi. Ţine de avalanşa de „experţi“ plini de teorii inadecvate şi cu priviri de sus în jos, care au năpădit Moldova, întru gloria modernizării rapide. Au un deja-vu, unii moldoveni. Îşi amintesc de perioada scurtă, de 22 de ani, pe care au petrecut-o sub administraţie românească, în secolul XX. Să recunoaştem, funcţionarii trimişi de la Bucureşti să diriguiască trebile pe la Bălţi sau Chişinău nu erau chiar premianţii clasei, cum s-ar zice.
Cînd cu recentele alegeri, la televiziunile din Bucureşti, situaţia se vedea foarte simplu: proruşi sau proromâni. Tocmai asta e problema. Se vedea prea simplu. Sper că era doar vina televiziunilor.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
