Un sport la Răsărit
UEFA discută eventuala introducere a loviturilor de departajare la 11 metri, înaintea reprizelor de prelungiri ale partidelor, şi posibila introducere a eliminărilor temporare, ca în alte sporturi. Ar fi o revoluţie?
Dintotdeauna fotbalul a vrut să fie ca regina Angliei – puternic, bogat şi fără a da socoteală nimănui, în afara bunului Dumnezeu. Treaba e că, între timp, se întîmplă o întreagă lume sub tron, o lume vie, viermuitoare, flămîndă, contestatară. Or, fotbalul pare să trăiască într-o alta, sub un clopot cu sticlă groasă. Pentru el e neimportant cine e mai bun sau cine are dreptate pe teren. Esenţial e ca jocul să meargă mai departe, şi business-ul la dreapta lui. De aceea arbitrii sînt precum îngerii tatălui Sepp, asexuaţi, crînceni şi imuabili. Doar autoritatea cerească îi poate pedepsi. Acum Platini vrea să scuture sistemul, dacă n-a putut să-l zgîlţîie pe Blatter însuşi. Am văzut oameni oripilaţi de perspectiva acestor schimbări. Eu n-am asemenea angoase. Sigur, ideea loviturilor de departajare înainte de prelungiri, pentru ca o echipă să ia un avantaj şi cealaltă să fie nevoită să i-l conteste în cele două minireprize de după, altfel insipide, pare ciudată. Nu-i o idee rea, dar soluţia nu e evidentă. Publicul s-ar putea să nu se dea pe spate, dar asta e istoria oricărei invenţii sau inovaţii. Oricum, acum e epoca perfectă pentru a reseta sistemul, în ziua de azi oamenii sînt mai obişnuiţi ca oricînd cu noutatea. De departe cea mai bună ar fi introducerea într-un sistem coerent a posibilităţii de a contesta o decizie strîmbă. E de lucru serios, dar ar putea fi sfîrşitul epocii nedreptăţilor colosale şi al erorilor monumentale cauzate de limitele ochiului şi buzunarului uman. E timpul ca acest sport să intre în timpul lui. Şi ca faimoasa zicere „fie să cîştige cel mai bun“ să sune altfel decît o lozincă leninistă.
