Top
Nu-mi plac clasamentele. Nu-i plac nimănui, cînd e vorba despre sine. Cînd ţi se dă un număr într-o ierarhie, ai impresia că ai primit un bon de ordine într-o listă de aşteptare. Vă rugăm să luaţi loc. Veţi fi chemat cînd vă va veni rîndul.
Chestia e că e mai bine să stai la coadă cu un bon de ordine, decît cu nici unul. Proptit cu umărul în uşă, doar-doar se va ivi şansa să te strecori înăuntru.
Predau – şi lucrez, de ceva vreme, în administraţie – într-unul dintre cele mai importante centre de învăţămînt superior din România – Universitatea Bucureşti. Anul ăsta, Universitatea a împlinit 150 de ani. Unii au zis că sîntem fraieri, că ar trebui să ne declarăm o vîrstă mai venerabilă, de pildă, 320 de ani, de cînd s-a înfiinţat Şcoala domnească a lui Brâncoveanu. Ar fi fost o soluţie, să mai cîştigăm 170 de ani dintr-o întorsătură de condei. Mie nu mi s-a părut în regulă. Hrisovul lui Cuza din 1864 parcă tocmai asta încearcă să spună: că a început o epocă nouă în istoria României, în care e nevoie de o serie de instituţii-cheie, între care şi Universitatea din Capitală. Şi, la urma urmei, unii se laudă cu vechimea, alţii cu avantajul tinereţii. Am fost de curînd la Universitatea de Stat din Arizona. Are 60 de ani bătuţi pe muchie, şi fac caz de chestia asta. Vedeţi cît am putut face într-un timp atît de scurt?
Din păcate, noi nu ne putem făli nici cu senectutea, nici cu juventutea. Sîntem, la scara tardivei modernităţi româneşti, venerabili. La scară europeană, sîntem însă juvenili. Tot de curînd, de pildă, Universitatea Jagelonă din Cracovia şi-a serbat 650 de ani de existenţă neîntreruptă.
Hai să zicem că vîrsta nu contează. E istorie, adică treaba istoricilor, nu a scientometricienilor care îţi dau certificat de calitate. La Universitatea din Beijing – cu numai 25.000 de studenţi, la o populaţie de... ştiţi dumneavoastră – ni s-a spus, oficial, că instituţia se mîndreşte cu următoarele atuuri: este cea mai veche din China, fondată în 1898 (!), ocupă o poziţie semnificativă în evaluările internaţionale, oferă un sprijin larg iniţiativei studenţeşti şi, nu în ultimul rînd, a declanşat reforma chineză subsecventă evenimentelor din Piaţa Tiananmen din 1989.
Pentru noi, Universitatea Bucureşti, ca şi alte instituţii academice de prim rang din România, este, la rîndul ei, un punct nodal în evoluţia societăţii autohtone, fiind intim legată de proiectul modernităţii româneşti. Numai că astăzi contează tot mai mult nu ce reprezinţi pe plan local, ci poziţionarea pe plan global. Ştiinţa n-are graniţe, iar cei care vor să-i descopere secretele se pot mişca tot mai uşor dintr-o parte într-alta. Acum mai bine de un secol şi jumătate, un tînăr din comuna Drăguş, din Ţara Făgăraşului, hotăra, de frica înrolării în armată, să-şi ia lumea în cap, iar, după cîţiva ani de peregrinări prin diverse ţări europene, se autoproclama, insolent, cetăţean al lumii. Azi, figura lui Ioan Codru Drăguşanu poate fi concurată de milioane de români.
Aşadar, ceea ce era deja de decenii bune socotit normal în diverse domenii – cel al performanţei sportive fiind, probabil, cel mai elocvent – tinde să devină un standard, şi pentru lumea academică. Nu ajunge să fii cineva la tine acasă. Trebuie să fii capabil să te impui şi în arena internaţională.
Competiţiile mondiale în domeniul academic nu se trag, însă, ca olimpiadele sportive, din vechea Eladă, ci din China modernă. Cel mai popular top universitar este ranking-ul Shanghai. Istoria lui e plină de învăţăminte. China, o ţară cu mii de universităţi, a decis să-şi construiască un etalon pentru a măsura forţa fiecăreia dintre ele, pentru a şti mai bine încotro să-şi îndrepte sprijinul. În scurt timp, iniţiativa chineză s-a extins mapamondic. Nevoii iniţiale, de a da consistenţă politicilor educaţionale naţionale, i s-a adăugat aceea de a putea pune un book of fame la dispoziţia oricărui doritor de a intra în orbită.
Odată cu topul Shanghai, s-a deschis, în spaţiul planetar, şi bătălia ranking-urilor. Problema era aceea de a stabili cum putem evalua, cît mai corect, beneficiul pe care îl aduc instituţiile academice. Topul Shanghai, de pildă, avea dezavantajul de a lua în vizor exclusiv productivitatea ştiinţifică a universităţilor: premii Nobel, brevete, articole de specialitate cu impact internaţional etc. Dar, cum bine se ştie, universităţile sînt nu doar poli de lărgire a cunoaşterii, ci şi de diseminare a ei. Cu alte cuvinte, ele au misiunea de a descoperi, pe de o parte, dar şi de a educa, de cealaltă parte. Topurile europene au încercat să creeze un echilibru între cele două faţete definitorii, aflate, altminteri, într-o ecuaţie fragilă peste tot în lume, între cercetare şi predare. Către o evaluare multicriterială s-a orientat, de pildă, clasificarea produsă de Times Higher Education, absorbită, ulterior, în topul Quacquarelli Symonds (QS). În acesta, pe lîngă performanţa ştiinţifică, sînt luate în calcul alte dimensiuni instituţionale, precum prestigiul academic, gradul de internaţionalizare sau angajabilitatea absolvenţilor. Nu intru în detalii.
Cert este că an de an, cînd se anunţă rezultatele evaluării, presa românească ia foc. Numai cîteva universităţi româneşti – Bucureşti, Cluj, Iaşi – apar, de regulă, în marja 600-750. Ruşinos! – strigă presa la unison. N-avem nici o universitate nici măcar între primele 500 de pe glob!
Aşa e, oarecum. Nu ruşinos, dar trist. Pe cercetare, şansele învăţămîntului superior din România de a accede pe o poziţie relevantă sînt nule. Cercetarea a fost şi rămîne principalul client al oricărei revizuiri bugetare – în minus, evident. E un tip de activitate, la noi, complet lipsit de vizibilitate şi de prestigiu social. Ne văietăm de decenii bune că nu am primit nici un Nobel. Dar nu ştiu să-şi fi pus vreodată cineva serios problema cum se pot asigura condiţiile unor rezultate de top în cercetare. Care pot fi fructificate sau nu, c-aşa-i în munca asta plină de neprevăzut. Dar măcar merită să încerci.
Însă nici în clasificările multicriteriale şansele noastre nu sînt tocmai roze. Avem, încă, o tradiţie care merită încurajată în formarea studenţilor. Cam ca în medicină: medici buni, spitale proaste. Dar, spre deosebire de exerciţiul medical, unde viaţa fiecărui om, mare sau mic, destoinic sau incapabil, contează, în învăţămîntul terţiar contează enorm dacă România se va hotărî vreodată să iasă din clişeele egalitariste şi să-şi promoveze cele cîteva universităţi cu şanse reale în competiţia internaţională. An de an, însă, răspunsul e acelaşi: avem deocamdată de „salvat“ o serie de universităţi aflate în dificultate. Care dificultate? Creată de cine?
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
