Cărbune, oţel, cultură

Unificarea europeană, se ştie, n-a început ca proiect cultural. Lumea era şubrezită de un război devastator. Trebuia regăsit metabolismul păcii, înăuntrul unui spaţiu reunificat, cu reguli şi perspective clare. Aşa s-a născut, în 1951, ECSC – adică, pe romîneşte, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). Se spune că Jean Monnet, unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene, ar fi declarat, în anii tîrzii: „dacă ar fi să iau totul de la capăt, aş începe cu cultura.“ E de înţeles totuşi că, la începutul anilor ’50, cultura nu putea fi o prioritate. Ceea ce este mai greu de înţeles este că şi astăzi cultura pare să fie, pentru Bruxelles, un obiectiv secundar, un acompaniament

al discursurilor festive. Vincent Dubois, profesor la Institutul de Studii Politice de la Strasbourg, observa, într-o conferinţă ţinută la Bucureşti în 2009, că pînă şi sintagma „politică culturală“ e, conştient sau nu, evitată în documentele oficiale ale Uniunii. Se preferă „acţiune culturală“, „cooperare culturală“, „luare în considerare“ a dimensiunii culturale, „programe culturale“ etc. Fondurile alocate acestor „programe“ („Cultura 2000“, de pildă) n-au depăşit 237 de milioane de euro pentru întreaga comunitate europeană şi pentru un interval de şapte ani! Un buget mult mai mic decît bugetele naţionale pentru cultură ale cîtorva state membre. O cercetătoare austriacă (Monika Mokre) se străduieşte să justifice situaţia pretinzînd că „pentru un proiect politic, sau, în orice caz, pentru un proiect de integrare, cultura nu e un bun punct de plecare.“ Esenţială este omogenizarea politică şi economică. 

Mă înscriu în fals faţă de o asemenea aserţiune. Cu trei argumente:

1. Nu există identitate politică nici la nivel naţional, nici la nivel comunitar, fără

Mai mult: identitatea culturală e singura specie de identitate care nu eşuează în exclusivism, izolare, aroganţă. Identitatea etnică poate aluneca spre naţionalism şi xenofobie, identitatea religioasă poate aluneca spre intoleranţă şi fundamentalism. Identitatea culturală e, dimpotrivă, prin definiţie, deschisă, neagresivă, intim legată de ideea de

. 

2. În materie de cultură, procesul integrării se desfăşoară firesc, fără complicatele exigenţe ale faimosului „acquis communautaire“. Pentru a obţine o solidă integrare financiară, economică, juridică, militară, trebuie să impui reguli stricte, proceduri general valabile, standarde severe. Cultura nu are nevoie de asemenea constrîngeri şi „examene“ de capacitate. Nu e nevoie (ba e chiar primejdios) să „organizezi creativitatea“. Culturile naţionale nu trebuie decît să fie

, pentru a intra în concertul comunitar. Ele sînt,

la valori universale, la dialog, la calitate. Cu alte cuvinte, culturile naţionale sînt

integrate, sau, în orice caz,

integrate, cu condiţia să se ia notă de existenţa lor şi de inventarul lor patrimonial.

3. Investiţia în cultură e cea mai puţin costisitoare investiţie instituţională. Cultura, cultura umanistă mai ales, e „ieftină“. Prin comparaţie, a finanţa cercetarea în domeniul ştiinţelor naturale, a sponsoriza nanotehnologia, explorările spaţiale, „îmbunătăţirile“ tehnologiei de război, sau mari întruniri internaţionale pe teme ecologice, sau politice este o cheltuială exorbitantă. A investi însă în organizarea de expoziţii, în traduceri de cărţi, în întreţinerea unor monumente ş.a.m.d. nu afectează decît minimal bugetul Uniunii. Pe scurt, cu bani puţini, cu riscuri ca şi inexistente, cu eforturi logistice neglijabile, se pot obţine, pe termen mediu şi lung, efecte spectaculoase. 

În ciuda unor astfel de argumente şi a altora, comunitatea europeană e încă foarte zgîrcită cînd e vorba de

unei politici culturale eficiente. Nu e, probabil, nesemnificativ faptul că a trebuit să se aştepte Tratatul de la Maastricht (1992!), pentru ca un paragraf privind politica culturală să fie,

înscris într-un document oficial al Uniunii. De la înfiinţarea CECO, în 1951, au trecut mai bine de 50 de ani. Cultura însă a rămas tot la „anexe“. Vorba (exasperată) a unui mare sociolog german (Wolf Lepenies): „Also doch Kohle und Stahl!“ „Carevasăzică, tot despre cărbune şi oţel e vorba!“