Simona Halep

Simona Halep zîmbeşte ca un copil, dar a bătut o forţă a naturii ca Serena Williams. Cum vine asta?

Simona zîmbeşte oricum tot timpul, că bate sau ia bătaie. Ceea ce e bine şi nu e. Se vede că are calmul şi siguranţa unei supercombatante. Înăuntrul ei, totuşi, nimic nu e atît de simplu. Simona e o campioană, dar încă nu e o mare campioană. Lucrurile la ea merg foarte bine, pînă cînd se gripează fără apel. Cu surioara Williams, la Singapore, actul II, s-a întîmplat la fel cum s-a petrecut finala de la Paris cu Sharapova. A suportat fără să crîcnească dominaţia nu atît de tenis, cît psihologică a adversarei. Or, nu a existat sportivă legendară în acest sport, care, la un moment dat, să nu fi ieşit nervos din propria fiinţă, pentru a se lua de păr, ca baronul Münchausen, în scopul extragerii din mlaştină (în cazul ăsta se poate). Aşteptăm nervii Simonei, ăia buni. Halep e o construcţie excepţională a unui pămînt care nu mai dă de ceva vreme sportivi planetari. Dar e, de fapt, un proiect de familie, un SRL, aşa cum sînt multe ignorate, prigonite, dispreţuite în ţara asta. De aceea, ea n-a plecat la drum cu un plus, şi nici măcar de la zero. Sincopele ei, acum, sînt parfum de flori faţă de lestul pe care i l-ar fi putut oferi cea mai performantă ramură economică a României postcomuniste – industria ratării. Halep e o învingătoare, spre deosebire de mulţi dintre noi, rătăciţi în acest labirint al libertăţii. Ea a luat-o drept în sus. Şi, da, din cînd în cînd, soarele îi mai arde aripile. Nu zîmbiţi!