Eu, cînd nu vreau să cînt, tac

Îmi povestea un profesor de la o şcoală simandicoasă, cu taxe mari şi părinţi în stare să le plătească, cum se luptă cu lipsa de interes a copiilor pentru carte. „Mie“ – zicea un puşti de a VII-a – „îmi place de Becali. Are bani gîrlă, e pe fază, are echipă de fotbal, e tot timpul pe cai mari.

.“ Un efect paradoxal al Televiziunii, în care, cum ştim, de o vreme încoace tot plouă cu arestări, mai lăudate de unii, mai criticate de alţii, a fost să-i scoată pe aceşti copii de bani gata din zodia veşnicei seninătăţi. Vasăzică, şi oamenii cu parale pot da de greu. Chiar şi cei cu propte zdravene. 

Un alt paradox. Se ştie iarăşi că, în opinia generală, noi, românii, îi întrecem pe toţi ceilalţi în două privinţe: la sărăcie (centimetri de autostradă pe cap de locuitor ş.cl.) şi la IQ. Pe de altă parte, cînd asculţi plîngerile vărsate abundent de dascălii de pe toate palierele sistemului, tot două sînt principalele capete de acuzare la adresa „tineretului din ziua de azi“: prostia (

incultura sau „lipsa de pregătire“ în varianta

) şi, la oarecare distanţă, lenea (conform zicalei: românului îi e greu să se apuce de ceva că de lăsat se lasă repede). 

Eu unul aş mai introduce un termen în ecuaţie, de care depind, în bună măsură, şi ceilalţi doi. Lenea, categoric, pentru că delăsarea în orice activitate e rudă bună cu lipsa de chef. Dar şi prostia. E o prostie să credem că inteligenţa ne-o pun în braţe ursitoarele, în calitate de apartenenţi ai unui popor dăruit. Există, indubitabil, înzestrări native, în proporţii şi în combinaţii variabile. Dar inteligenţa, ca orice altă facultate, se formează. Dacă ai chef să-ţi pierzi vremea cu asta.

Pe scurt, e vorba despre „chef“, despre dorinţă, apetit, tragere de inimă – ziceţi-i cum vreţi. Tehnic, se cheamă motivaţie. E un subiect despre care s-au scris o sumedenie de tomuri serioase. Atît de serioase, încît mai nimeni nu se osteneşte să le ia în serios. 

Nu-s psiholog, nici pedagog, nu vreau să dau lecţii din încropeala mea de cunoştinţe din domeniu. Aflu şi eu, ca toată lumea, că sîntem pe la coadă în sondajele internaţionale şi în privinţa motivaţiei elevilor sau studenţilor. Şi, spre deosebire de mulţi alţii, îmi zic că asta e o veste într-adevăr gravă. Cu incultura, cu lenea, ne-om mai descurca noi, profesorii, dar absenţa motivaţiei pentru carte ne pune adesea în încurcătură. 

Ca decan, mi-am zis totdeauna, la admitere – un subiect care revine în fiecare toamnă în discuţie prin universităţi, odată cu prima zăpadă – că e preferabil un candidat cu pregătire mai modestă, dar chitit pentru o anume specializare, unuia promovat prin eşec la condiţia de student, după ce şi-a depus dosarul prin

secretariate. Poate greşesc. Aş fi dorit tare mult să aflu dacă aveam sau nu dreptate, însă nu aveam la îndemînă mijloacele de a-mi proba intuiţia. Cum se vede că nu ne dă mîna să aflăm, nici la nivel de sistem,

avem elevi şi studenţi atît de demotivaţi.

Pot şi eu să constat, din nefericire, o atare stare de fapt, însă nu am o explicaţie. Poate societatea românească le demonstrează tinerilor că învăţătura e o investiţie fără profit. Poate nu e tocmai adevărat ce se crede, dar aşa dau de înţeles mass-media şi alte surse influente de formare extraşcolară. Poate de vină e mult clamatul hedonism „postmodern“, tradus într-o

dezlegată de apăsarea responsabilităţii individuale. Poate că şcoala, universitatea i-au pierdut pe copii şi pe tineri pe drum, şi nu mai ştiu unde să-i găsească.  Poate că viziunea şi tehnicile noastre educaţionale au devenit anacrone. Sau poate că, din condiţii de mediu specifice, junilor li s-a atrofiat nobilul organ pe care noi îl numeam, pe vremuri, „curiozitate epistemică“: neastîmpărul de a şti, de a înţelege. Sau poate cîte ceva din toate astea. 

Asaltat de atîtea incertitudini, nu-mi rămîne decît recursul la metoda clasică şi veşnic failibilă: comparaţia cu ce ştiu mai bine, propria experienţă. 

În anii din urmă ai comunismului, motivaţia se sprijinea pe doi piloni, total asimetrici, dar, adesea, bine înghiocaţi unul cu celălalt: pasiunea şi frica. Erau, atunci ca şi acum, elevi sau studenţi care-şi făceau un titlu de glorie din a şperla profesorii şi cerinţele lor opresive. Şi de multe ori erau adoraţi pentru tupeu şi nonşalanţă. Dar, undeva în adîncul minţii, era implantată ideea că, odată, o să vină o zi a socotelii: la admiterea în liceu, sau în facultate, sau la înrolarea în armată...  

Frica s-a dus. Mă bucur că a dispărut din peisaj, orice ar zice unii sau alţii. Nu cred într-o pedagogie a fricii. Am convingerea că, mai devreme sau mai tîrziu, ea se răzbună. Cel mai adesea, imprevizibil. 

Deşi, dacă stau să-mi scrutez propria experienţă, n-ar fi să fie aşa. Clasa a XII-a a fost, trebuie să mărturisesc, cea mai intensă perioadă de muncă intelectuală din întreaga mea viaţă. Mergeam zilnic la şcoală cîte 6 ore – mă rog, şi cu pauze autoconfecţionate între ele, la o cafea, la o şuetă în părculeţul de lîngă liceu – iar apoi învăţam zilnic încă vreo 8-10 ore pentru admitere. Era un nonsens, eram ultrapregătit, mi-o spuneau meditatorii, o ştiam şi eu. Însă continuam să învăţ. Pînă ce, prin mai, am atins pragul de suprasolicitare şi, de pe-o zi pe alta, n-am mai putut deschide o carte. Mă plimbam zilnic prin parc, spunîndu-le părinţilor că mă duc la bibliotecă, să nu-şi facă griji. Griji aveam eu destule, că nu ştiam dacă o să mă pun la loc pe picioare pînă la examen.

Şi totuşi, perioada aia nu a rămas pentru mine deloc traumatică. Dimpotrivă, îmi aduc aminte de ea cu bucurie, cu, cel puţin, un soi de satisfacţie: am făcut-o şi p-asta. 

Şi asta pentru că frica mea nu era tocmai frică, mai mult jenă, ruşine. Nu mi-am propus nici un „obiectiv“, nu e genul meu, dar intuiam că, de-ar fi să intru la facultate tîrîş-grăpiş, o să doară al naibii. Şi mai era ceva: în frica asta corcită erau încrengate pasiunea, plăcerea şi curiozitatea pentru materiile la care mă pregăteam, chiar dacă adesea cerinţele de studiu erau din cale afară de insipide. 

Frica, frica brutală, frustă, de răcnetul profesorului, de riglă, de palma tatălui, de armata lungă, de miliţia care te poate înhăţa pentru vagabondaj, dacă nu ai un loc de muncă, frica asta s-a dus, măcar în parte. Iar noi rămînem să ne întrebăm ce punem în loc. Mai multă pasiune? Să lăsăm glumele. „Pasiune“ e o vorbă mare, cred că ar trebui folosită cu parcimonie. Mai ales în vremuri ca cele de azi,

Mă opresc, deocamdată, aici. Mai mult, în numărul viitor. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.