Alegerile româneşti din unghiul războiului global al ideilor

E probabil ca, din punctul de vedere al lumii libere, să existe primejdii net mai mari decît pusul „lupului“ Ponta „paznic la stîna“ democraţiei de pe malul Dîmboviţei. Dar n-ar trebui neglijată nici una.

Vestul e un spaţiu al meditaţiei rafinate. Neştirbită e mîndria gîndirii diferenţiate la elitele occidentale, intact orgoliul Apusului de a fi deprins perfect învăţatul din greşelile trecutului. Dar e loc şi de mai bine. Prin contrast, merită citat un maestru hasidic. Rabinul Pinhas din Korez, un făcător de minuni atît de bun şi de smerit, încît Cerul nu-i refuza nimic, afirma că se teme „doar ca isteţimea să nu cumva s-ajungă să-i depăşească pietatea“.

Comentatorii apuseni nu se prea sinchisesc de asemenea aprehensiuni. Adevărat e însă şi faptul că rar ajung să pună degetul pe rănile purulente ale democraţiilor: de pildă, pe cea provocată de inadecvarea, din raţiuni şi neajunsuri interne, a măsurilor de apărare a lumii libere în faţa noilor versiuni ale vechilor provocări totalitare. În vestul mai trufaş se operează aprig cu tot felul de disjuncţii. Mai rar se întrezăreşte, în schimb, unitatea în cuget şi simţiri a celor ce urăsc libertatea şi a variantelor lor de extremism. Hannah Arendt se cere redescoperită.

Sigur, nu toţi vrăjmaşii democraţiilor liberale sînt o apă şi-un pămînt. Unii, de felul liderilor sovietici, erau, sau păreau, spre deosebire de teroriştii ISIS, previzibili şi raţionali şi, ca atare, maniabili. Dar s-a descoperit într-un tîrziu, în criza ucraineană, că succesorul şi produsul lor direct, Vladimir Putin, e departe de a fi la fel.

Totuşi, freneticele autoiluzionări occidentale n-au încetat nici în privinţa lui. Mai cred destui că ar fi inteligent să reflecteze în mod serios la asocierea liderului rus, ca aliat, la lupta în contra Statului Islamic, primejdia celui din urmă fiind cotată ca maximă, iar a Kremlinului, invariabil, minimalizată. Or, ISIS n-ar fi luat proporţiile actuale, dacă Rusia şi China nu ar fi blocat la ONU, ani la rînd, rezolvarea problemei siriene.

La bursa aceloraşi iluzii s-a tranzacţionat şi perpetuat prezumţia existenţei unei Turcii îmbrăţişînd un islamism chipurile „moderat“. Or, s-a dovedit în repetate rînduri  – ba în maltratarea demonstranţilor din parcul Gezi, ba în susţinerea de către Ankara a unei grupări teroriste precum Hamas, ori în atitudinea faţă de kurzi – că această ipotetică variantă de islamism e o contradicţie în termeni.

Creuzetul totalitarismelor şi restanţele Vestului

Surprinzător, Jaques Schuster, un comentator german, a scos, recent, în evidenţă, în Die Welt, că există o legătura strînsă între actualul conflict cu islamismul şi luptele antitotalitare ale veacului trecut. Înrudirea dintre fascism, comunism şi islamism n-ar fi fost cazul să mai uimească, la aproape un deceniu şi jumătate de la mega-atentatele din 2001. Or, potrivit lui Schuster, litigiul „cu islamismul se percepe în Apus ca o simplă confruntare pentru putere politică“. În fapt, „e un război global al ideilor, iar Occidentul ar face bine să-l şi poarte în acest fel“.

Au existat şi vremi net mai lucide, cînd armata germană nu era încă pusă pe butuci, din pricina himerei că în Europa s-ar fi instalat pacea eternă, iar Bundeswehr-ul nu se transformase încă în subiect de satiră şi umor, ci mai era un instrument util de apărare a alianţei nordatlantice.

La rîndul lor, în 1944, militarii americani trimişi să debarce în Normandia, spre a elibera Germania şi Europa de Hitler, se împovăraseră, luînd cu ei, dimpreună cu arme şi muniţie, după cum aminteşte Schuster, vreo 15 milioane de cărţi scrise de emigranţi germani, refugiaţi, în anii ’30, din faţa urgiei naziste. În epocă, americanii înţeleseseră că războiul împotriva nazismului implica distribuirea cărţilor, ca arme într-o luptă spirituală pentru „sufletul faustic“, pentru o libertate care nu se cîştigă decît prin adevăr.

Fiindcă adevărul fusese mutilat de dictatură, iar dreptatea, strîmbată de propaganda totalitară. Cea comunistă n-a făcut excepţie. Resuscitate de cărţile unor „renegaţi“ precum Orwell şi Koestler şi de textele jurnaliştilor Europei Libere, adevărul şi dreptatea au ajuns, mai nou, să fie puse iar la colţ, ori schilodite nu doar de maşinării propagandistice totalitare, precum cele de la Moscova şi Peking, ci şi de relativism şi corectitudine politică.

Cea din urmă, însoţită de propensiunea spre reducerea la tăcere a spiritelor critice e, potrivit lui Schuster, la originea restrîngerii „la cîţiva curajoşi a numărului celor care îndrăznesc, în Vest, să plaseze islamismul pe aceiaşi treaptă cu ideile totalitare ale secolului XX.“

Alte năluci

O a treia iluzie persistentă determinînd în Vest abordări neadecvate vizează pericolele la adresa valorilor ocidentale reprezentate de democraţiile defecte şi de accesul la putere al liderilor lor. Dincolo de manifestările aiuritoare de simpatie ale unui Victor Ponta pentru comunismul chinez şi de grija lui de o intensitate ieşită din comun pentru interesele ruseşti, şochează grav şi altă atitudine a premierului, cea faţă de încleştarea justiţiei româneşti cu marea corupţie.

Acest dosar, care-i priveşte şi pe aliaţii pseudoliberali ai lui Ponta, este voluminos. Conţine apărarea unor mari corupţi ca Adrian Năstase, prelungirea, pînă la porţile puşcăriei sau chiar şi dincolo de ea, a unor alianţe cu securişti ca Dan Voiculescu, precum şi alte, groase, nesimţiri. De pildă, acceptarea, în plină campanie electorală şi în ciuda ei, fără vreo crîcnire perceptibilă, ca majoritatea din forul legislativ să blocheze ori să tergiverseze, la calendele greceşti, ridicarea imunităţii parlamentarilor implicaţi în scandaluri revoltătoare, precum afacerea licenţelor Microsoft.

Iar toate acestea în condiţiile în care pînă şi la Washington s-a ajuns, în sfîrşit, să se priceapă şi să se şi afirme deschis că „securitatea unor ţări (ca România) e ameninţată nu doar din afară“, de expansionismul rusesc, ci şi din interior, de corupţie şi de vidarea de miez a statului de drept, din pricina unor dregători, care „profită de NATO şi UE, dar au uitat de valorile“ situate la baza acestor instituţii. De lideri, care promovează „democraţia iliberală şi ultranaţionalismul, restrîng libertatea presei şi demonizează societatea civilă“, protejîndu-i de justiţie pe politicienii corupţi.

Ghici ghicitoarea mea la cine oare se referea dojana blîndă a viceşefei diplomaţiei americane, Victoria Nuland. Scrutinul prezidenţial românesc – o simplă luptă pentru putere politică? Aşa le pare în continuare multor vesteuropeni. Ceea ce este absurd.

O posibilă soluţie

Ce n-au reuşit China, Putin şi emulii săi din sudul şi estul Europei a izbutit, vai, ISIS. A forţat, în sfîrşit, acea schimbare de paradigmă, acea reactivare a politicii externe americane pe care au prezis-o prea puţini, fiindcă izolaţionista administraţie Obama a încercat din răsputeri să o evite. Rămîne ca acestui remarcabil progres epistemologic să le urmeze cît mai rapid, şi altele, la Washington şi aiurea.

Căci la nivelul reflecţiei politice, elitele occidentale continuă să fie în urmă. E probabil ca, din punctul de vedere al lumii libere, să existe primejdii net mai mari decît pusul „lupului“ Ponta „paznic la stîna“ democraţiei de pe malul Dîmboviţei. Dar n-ar trebui neglijată nici una.

Un important spor gnoseologic s-ar obţine dacă s-ar înţelege că nu Ponta, Orban sau un Erdogan ar trebui să alimenteze îngrijorarea Vestulului atît, cît tolerarea lor de către segmente importante ale populaţiilor est-europene. Eliminarea variilor pericole planînd asupra democraţiilor va depinde, prin urmare, şi de lansarea de programe de educare a unor mase sistematic supuse experimentului mancurtizărilor televizate. 

Articol apărut pe site-ul Deutsche Welle, www.dw.de.