Nu. Absolut nu. Cei doi vin din văzduhuri contrare. Mircea Sandu, fost internaţional şi tartor al frumoaselor noastre duminici (de sub lespede), s-a format la şcoala dură a fotbalului, un sport în care erau permise faulturi pe la spate, foloase la ciorap şi nopţi lungi, bine acompaniate. Răzvan Burleanu, în schimb, s-a făcut politician cu şcoală, după care a plonjat în Colegiul Naţional de Apărare, a navigat apoi spre Cotroceni pentru a-l consilia pe Băse şi, pentru merite (necunoscute, dar nu trebuie să-i ştim pe toţi care servesc patria cu nume şi prenume, nu?), a primit Ordinul Naţional Serviciu Credincios. Între cei doi – noi. „Fostul“ a făcut multe nefăcute, inclusiv prime grase date la înfrîngeri, şi nu s-a învrednicit să repună pe picioare un sport bolnav rău, trăind în inerţia şi visarea zemoşilor ani ’90. „Actualul“ a promis marea cu sarea, l-a luat grupa pe dinainte în cîteva rînduri, s-a certat cu oameni care înseamnă ceva în istoria datului în minge, a iniţiat nişte proiecte interesante şi s-a înconjurat de o gardă mixtă, un amalgam între ce-a vrut şi ce obligaţii a mai avut. Pare cîteodată nelămurit şi are un discurs de politician care produce pe alocuri efectul scîrţîitului cretei pe tablă. Nu-i putem da încă decît note parţiale. E drept, impresia nu-i teribilă. Iar felul în care s-a despărţit de Piţurcă nu-i foarte limpede, şi sînt mulţi bani în joc. Dar a cere un conducător cu adevărat bun al fotbalului e cum ai pretinde ca un şef de stat scandinav să conducă Cecenia. Noi, naivii, visăm la astfel de cai multicolori proiectaţi pe pereţi găuriţi.