Lupta cărţilor cu timpul

Am scris săptămîna trecută despre fişa clinică a lecturii. M-am simţit dator să o fac, deşi bănuiam că nu va stîrni mare interes.

Primul articol din seria celor trei – incluzîndu-l pe cel de faţă – despre citit a fost scris sub o influenţă conjuncturală. Urma să ţin un curs, la Constanţa, pentru participanţii la Olimpiada internaţională de lectură. Am citit, la începutul cursului, articolul din Dilema veche. Am primit aplauze. Evident, m-am bucurat. Însă şi cu un soi de iritare. Nu-i prea greu să le spui iubitorilor de carte că lectura e bună.

Te bucuri să primeşti mailuri de felicitare şi o puzderie de like-uri. Dar – n-am ce-i face, deformaţie profesională, de „educator“ – pentru mine un singur „like“ poate atîrna cît alte 1000 dacă are dedicaţia „de la un necititor“. Dar cum să ajungi la el pe calea scrisului – cu atît mai mult cu cît destinaţia acestuia este, în cazul de faţă, comunitatea „dilematicilor“, despre care multe pot să-mi închipui, mai puţin că n-ar lua o carte în mînă în ruptul capului?

Audiatur et altera pars. Să-i ascultăm şi pe ceilalţi. Ca să ştim în ce limbă putem vorbi.

Mesajul pe care ne tot străduim să îl transmitem, că lectura te face mai bun şi mai frumos, e doar parţial adevărat. Mai lipseşte un „dacă“. Dar, măcar, acest „dacă“ poate fi explicat, arătat. Mi-e teamă însă că mare parte dintre necititorii vremii de azi nici nu mai au răbdarea să urmărească o astfel de linie de argumentare. Pentru ei lectura este, din capul locului, o activitate revolută – passé, out – precum croşetatul, cusutul la gherghef sau pusul de murături. Pentru ei, lectura – mai exact, cartea – a pierdut lupta cu timpul. N-are sens să plîngi după laptele vărsat. Au dreptate?

Întîi de toate, să vedem despre ce vorbim. Ne plîngem că românii nu mai citesc. Că, dintre români, în special tinerii nu mai citesc. Românii, potrivit statisticilor comparative, nu sar afară din tabele. Citim, e drept, ceva mai puţin decît nordicii. Dar ne aliniem rezonabil cu sudicii – cu turcii, grecii, italienii, spaniolii.

Tinerii nu mai citesc. Corect ar fi să adăugăm aici şi complementul direct: „cărţi“. Altminteri, lucrurile s-ar putea să ia o altă întorsătură.

Iau un singur exemplu, oricît de trăsnit ar părea. O plimbare prin Bucureşti. În vremea tinereţii mele, prin anii ’70-’80, era de făcut cu ochii în pămînt, să nu-ţi strici ziua de tot. Ce să vezi? Că un „Gostat“ a fost înlocuit cu un „Aprozar“? Că a mai zburat firma unui restaurant în care, pe vremuri, puteai bea o cafea? Astăzi, Bucureştiul începe să arate a oraş normal. Nu în ultimul rînd, a bibliotecă în aer liber, în care vin spre tine, din toate părţile, afişe, reclame, spoturi luminoase... tot tacîmul. Să tot citeşti. Ba te şi întîmpină la tot pasul cîte cineva care îţi oferă un prospect, un „fluturaş“. Nu-i nimic dacă te grăbeşti. Le poţi citi în tihnă, acasă. Iar eu, adept împătimit al lecturii, le refuz.

Computerul. Netul. Duşmanii. Stăm cu orele, e drept, cu privirea aţintită în ecran. Dar ce ne flutură pe dinaintea ochilor acest căpcăun al vremurilor noi sînt, cel mai adesea, tot cuvinte. Material citibil, +/- imagini, +/- sunet.

Galaxia Gutenberg a ajuns la crepuscul. Tiparul nu mai este cea mai influentă tehnologie în planul culturii. Dar, pe cînd făcea asemenea profeţii, McLuhan era convins că declinul tiparului înseamnă intrarea într-o nouă epocă culturală, cea în care cuvîntul scris e înlocuit, treptat, de imagine. Aici se pare că se înşela. Cuvîntul scris nu şi-a ieşit din drepturi. Ca dovadă că televizorul – principalul vehicul al noii culturi – nu a afectat producţia tipografică. Ca dovadă că a fost nevoie de o nouă tehnologie, care să nu se substituie culturii scrisului şi cititului, ci să o incorporeze. Computerul şi cel mai important produs al acestuia, Internetul.

Altundeva este miza. Tehnologia tiparului a propulsat în prim-plan, din întreaga panoplie a scriptibilului şi citibilului, un obiect particular, cu un fenomenal impact: cartea. Faptul că tipografiile actuale îşi fac planul mai degrabă cu etichete de bere, ambalaje de sucuri, buletine de vot, caiete liniate, agende, posteruri, flyere ş.a.m.d. ne umple pe noi, literaţii, de oroare. Nu şi pe urmaşii lui Gutenberg.

Cartea – invenţie a tiparului, obiect incert – înseamnă, în esenţă, posibilitatea oferită unui text de a cîştiga bătălia cu timpul. Ea cumulează spectaculos facilităţile de arhivare – pe care le aveau şi mai vechile suporturi ale scrisului, precum tăbliţele, papirusurile etc. – cu cele de multiplicare, asigurînd, în felul acesta, şansa unei dăinuri perpetue în memoria colectivă. E un obiect ubicuu, care există simultan undeva – în biblioteci, de exemplu – şi peste tot – în minţile cititorilor, de pildă. În mod ciudat, cartea, ca obiect cultural, este mai îndeaproape înrudită cu menhirele de la Stonehenge decît cu succesorul ei imediat în ordinea extinderii ariei de acoperire a tiparului, ziarul.

Cultura Internetului tinde să dezagrege acest obiect, lipsindu-l de prezenţa lui fizică şi de aura lui rituală. Şi, odată cu această dezagregare, dispar şi practicile de lectură aferente. Nu „Cît citim?“ este întrebarea, ci mai ales „Ce citim?“ şi, mai presus de toate, „Cum citim?“.

Cartea a însemnat construcţia migăloasă, de-a lungul a numeroase generaţii şi, lucru încă şi mai demn de semnalat, cu o deschidere socială tot mai largă, a unui comportament de lectură. Cel care a scrijelit acum mai multe milenii textul epopeii Ghilgameş sînt sigur că nu s-a gîndit nici o clipă că face o muncă de pe urma căreia vor trage foloase toţi adolescenţii sumerieni. Oamenii secolului al XIX-lea, francezii care i-au arătat cu degetul pe Corneille şi Racine, englezii care s-au uitat la Shakespeare, nemţii care s-au oprit la Goethe etc. s-au gîndit, în schimb, la aşa ceva. Şi asta pentru că exista tiparul. Încă de secole.

Internetul ne recomandă un alt tip de ubicuitate, care nu-şi mai propune să înfrîngă timpul ci, cel mult, să îl suspende. Într-un prezent perpetuu.

Lectura cărţii înseamnă, în primul rînd, capacitatea de a ieşi din timpul propriu, contingent, şi de a intra în alt timp, dincolo de cronologie: cel al întîlnirii cu textul. O lectură focalizată, atentă, răbdătoare, disponibilă. O lectură, în cele din urmă, altruistă, care ne îmbogăţeşte prin ieşirea din propriile noastre îngrădiri.

Dacă acest tip de lectură se duce, dacă homo zappiens cîştigă definitiv partida, nu numai obişnuinţele cititului s-au modificat. S-a modificat situarea noastră în raport cu timpul, deschizînd era lui homo transiens, a prezentului permanent reinventat. Eu, unul, nu-mi doresc să trăiesc într-o astfel de umanitate.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.