De ce (să) nu citim?
Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“. Alţii disting între descurcăreţi („şmecheri“) şi înnămoliţi („fraieri“).
La vremea adolescenţei şi a tinereţii, în România ceauşistă a anilor ’70 şi ’80, eu puneam pe primul loc disponibilitatea pentru lectură. Eram convins că între cei care citesc şi cei care nu citesc se trasează linia de demarcaţie dintre umanitate şi contrariul ei. N-aş fi luat cu mine în ruptul capului pe o insulă pustie o persoană nededată lecturii, nici măcar de-ar fi fost Marilyn Monroe. Aş fi ales, în loc, o carte. Probabil şi din cauza felului în care arăta lumea în care eram nevoit să trăiesc şi să cresc, mi se părea că a te refuza cărţilor înseamnă să-ţi ratezi unica şansă de a accede la sau de a rămîne în umanitate.
Greşeam, de bună seamă.
Cît am fost profesor stagiar într-un orăşel din Prahova, în perioada „marilor descoperiri“ aşadar, aveam să cunosc şi aversul, şi reversul medaliei. Predam la „clase de sacrificiu“, cum primea orice nou venit, şi era un coşmar. Problema nr. 1 era cum să ieşi teafăr de la ore. Mulţi dintre elevi aveau cazier. În orice caz, mai nimeni nu era nici interesat, nici capabil să înţeleagă ce le cerea programa să înveţe. Pierduseră trenul de mult şi nu-i mai aştepta nici un vagon de rezervă în gară, aşa că se tîrau prin şcoală în cel mai bun caz resemnaţi, de regulă însă cu acea recalcitranţă a adolescenţilor puşi să facă lucruri pe care le percep ca absurde şi umilitoare. Soluţia mi-a dat-o, întîmplător, Shakespeare. Nu mai ştiu cum mi-a venit ideea să le povestesc una dintre piesele lui, nici care era. Cert e că, mai bine de un trimestru, le-am depănat aproape toată producţia dramatică a genialului brit – cu ajutorul lui Charles Lamb, să-i dea Dumnezeu odihnă veşnică pentru ale sale Tales from Shakespeare. Era momentul de graţie al orei, care aşeza peste clasă o tăcere fascinantă. (Peste mulţi ani, am ascultat la Universitate conferinţa unui cambodgian despre cum supravieţuise revoluţiei Khmerilor Roşii. Încarcerat, cîştigase bunăvoinţa paznicilor lui, puştani care făceau legea cum le trăznea, împuşcînd orice deţinut îi călca pe nervi. Izbutise să rămînă singurul în viaţă din celula lui povestindu-le gardienilor din ce citise pentru propria-i meserie, ascunsă cu grijă altminteri: profesor de engleză. Şeherezada are o mie de chipuri!)
Dar am cunoscut şi reversul. Un coleg, profesor de sport, inteligent şi cultivat, m-a chemat într-o seară la cenaclul local. Am fost torturat ore în şir cu diluvii de versuri, faţă de care dragul nostru poet interbelic Vasile Militaru ar fi trecut drept un T.S. Eliot valah. Şi, în calitate de oaspete de onoare, a trebuit să şi comentez lecturile, simţind cum la orice încercare de a coborî sub plafonul laudelor entuziaste stăteau să izbucnească puhoaie de lacrimi. În final, între patru ochi, colegul mi-a revelat sensul lecţiei pe care tocmai mi-o predase. Vezi, asta facem noi, cu nobilele noastre intenţii profesorale: creăm nişte nevoi pe care oamenii n-or să fie niciodată în stare să le satisfacă. Îi facem nefericiţi. „Ţal!, nene Iancule“ – mi-am zis şi eu, în gînd, luîndu-mi rămas bun de la cinicul amfitrion.
În timp, m-am convins că există şi oameni citiţi de o calitate jalnică şi „inculţi“ admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formaţie, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ţi dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O şansă.
Există, nu mai vorbesc, o largă şi policromă patologie a lecturii. Chestia nostimă e că de ea nu s-au ocupat doar specialiştii en titre – psihologii, sociologii, pedagogii –, ci şi scriitorii înşişi. Noxele, abuzurile, devianţele pasiunii pentru citit au fost descrise în fel şi chip, în registru burlesc, eroic-comic, ironic, dramatic, tragic, chiar de către cei a căror existenţă devine caducă în absenţa ei. Sminteala lui Don Quijote, bovarismul Emmei, maniacalitatea Autodidactului din Greaţa lui Sartre, inumanitatea sumbră a profesorului Peter Kien din Orbirea lui Canetti, stranietatea presatorului de hîrtie din O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal... Ridicolul infantil al amorului inspirat de Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, povestit de Kogălniceanu în Iluzii pierdute, aiureala Elenei, protagonista bovarică a piesetei lui Costache Caragiali, Îngîmfata plăpămăreasă („O, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir... Săracu, cîte n-a suferit pentru amor! (…) Zău, nu este mai mare fericire decît să ştie cineva carte.“), autoinstrucţia malefică a lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, care-şi întăreşte proiectele parvenirii cu o bibliotecă întocmită ad usum, fanfaronada Ziţei din O noapte furtunoasă („Eram ambetată absolut. «Dramele Parisului» cîte au ieşit pînă acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi.“)…
Este adevărat. Lectura poate şi să sucească mintea, şi să încîlcească inima.
Citim, spuneam data trecută, ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai găsim drumul de la pat la uşă. Sau că avem atîta loc în ea de bate vîntul.
Nu este, cred, motiv de îngrijorare. Răspunsul îl găsesc, eu unul, tot în Shakespeare, în acel monolog al Părintelui Laurence din Romeo şi Julieta, în care acesta meditează, privind la ierburile de leac adunate în coş, la felul de a lucra al naturii: „Within the infant rind of this small flower / Poison hath residence, and medicine power“ („E şi-un balsam de leac într-un caliciu / Al unei flori gingaşe, şi-i otravă“). Sau în Faust. Sau în, vai!, alte scrieri cărora le datorez ceea ce sînt.
Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuinţări ale cărţilor. Pentru asta, e un antidot. Să înveţi să citeşti. Nu-i uşor, dar e posibil. Şi şcoala ar avea de ce interveni aici.
Ce mă îngrijorează pe mine, în schimb, este mai puţin faptul că cititul ar avea „factori de risc“ inerenţi, cît ideea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui venerabil cimitir al dinozaurilor. Despre asta, însă, data viitoare.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
