Ungaria – o privire de vacanţă, dar nu numai

Am ales oraşul Miskolc ca punct de tranzit pentru Budapesta, nu neapărat pentru faima băilor termale din peşteră sau ruinele cetăţii Diósgyör – nu am apucat să le vizitez –, ci mai degrabă din curiozitatea de a vedea ce înseamnă un oraş din Ungaria aflat undeva pe la mijlocul clasamentului, dacă este să vorbim despre atracţiile turistice ale ţării. 

Un oraş dominat de baroc, printre clădirile remarcabile aflîndu-se şi biserica ortodoxă, ridicată de grecii şi macedonenii refugiaţi din calea turcilor, în secolele XVI-XVII. Aici s-a născut, în 1808, Andrei Şaguna, viitorul mitropolit ortodox al Ardealului.

Nu avem timp pentru mai mult de o plimbare pe principala arteră pietonală a oraşului, străbătută de linia de tramvai, cu faţadele sale elegante, dintre care se remarcă Teatrul Naţional. Ne abatem apoi către Piaţa Eroilor, cu impunătoarea biserică minorită şi sinagoga. E o seară liniştită de mijloc de săptămînă, terasele nu sînt nici arhipline, dar nici pustii, animate îndeosebi de tinerii localnici ieşiţi la o bere şi de, totuşi, puţinii turişti.

Rămînem la Miskolc pentru o singură noapte, într-o pensiune situată chiar pe artera pietonală Széchenyi István. Proprietarii, doi soţi pensionari, ştiu doar ungureşte şi ruseşte, dar pînă la urmă ne înţelegem. Cel puţin, pricep foarte bine ce vrea să-mi spună domnul, imediat ce află că sîntem din România. „Nu mai avem fotbal, nici noi, nici voi“ – vrea el să-mi transmită.  

În Budapesta, tinerii care vînd ghiduri şi excursii cu vaporul pe Dunăre poartă tricourile roşii ale echipei naţionale, cu numărul 10 şi numele lui Puskas, celebrul înaintaş al Ungariei şi al lui Real Madrid din anii ’50-’60.  

Avem imaginea acelor ani tumultuoşi chiar în faţa noastră, pe clădirea de vizavi de hotelul în care poposim la Budapesta. Faţada nu a mai fost refăcută din 1956 şi poartă urmele gloanţelor din timpul intervenţiei trupelor sovietice şi din Tratatul de la Varşovia, venite pentru a înăbuşi Revoluţia ungară. Urme adînci, nu de tiruri cu arme uşoare, ci, probabil, de focuri de mitralieră, de pe tanc. O placă aminteşte de acest episod dramatic al istoriei recente.  

Sîntem în Josefvaros, un vechi cartier mic-burghez al Budapestei şi unul dintre centrele de rezistenţă din timpul revoluţiei ungare. Cartierul a decăzut în timpul comunismului, pobabil lăsat intenţionat pradă degradării, aşa cum s-a întîmplat şi cu multe vechi zone urbane de la noi, din Bucureşti şi nu numai. Astăzi, cartierul îşi revine la viaţă, graţie unui proiect de revigorare urbană, finanţat din fonduri europene de coeziune. Este unul dintre proiectele pe care Comisia Europeană le consideră de succes.

Nu s-ar zice însă că urmele intervenţiei sovietice din 1956, vizibile încă pe diverse clădiri, sau multitudinea de plăci şi monumente comemorative mai nasc astăzi resentimente. Nici chiar impresionanta înşiruire de fotografii ale tinerilor executaţi în timpul represaliilor, de pe fosta clădire a Poliţiei Secrete de pe celebrul bulevard Andrassy. Ungaria este astăzi una dintre ţările care colaborează îndeaproape cu Rusia lui Putin, o Rusie care nu-şi ascunde dorinţa de a reface sfera de influenţă a fostei URSS.

Dar Ungaria vede şi mai departe de Rusia şi proiectează o adevărată politică asiatică, îmi spune Zoltan Kottasz, jurnalist de politică externă la cotidianul Magyar Nemzet. Este noua orientare a Ministerului de Externe, după recîştigarea alegerilor de către Viktor Orbán, în aprilie.  

Ne-am cunoscut la Berlin, în timpul alegerilor europene şi, la un pahar cu bere germană, ne-am promis că vom profita de vizita mea la Budapesta şi vom continua discuţia la un pahar de vin unguresc.  

Şi iată-ne la un bar de vinuri din Budapesta, unul dintre acele locuri în care doar un localnic te poate duce, deşi se află la doi paşi de acel Champs Elysées al Budapestei care este bulevardul Andrassy. Un local arhiplin, frecventat de tineri, un bar corect, nimic luxos, dar cu o impresionantă listă de vinuri ungureşti (să fi fost vreo două sute, poate mai multe), grupate pe regiuni.  

Atît de aproape şi totuşi atît de departe de Budapesta, Szentendre pare desprins de pe o ilustrată cu un mic port mediteraneean. Această veche colonie de pe malul Dunării a sîrbilor refugiaţi din calea turcilor, încă din secolul al XV-lea, a devenit în timp locul preferat al pictorilor şi, în general, al lumii artistice budapestane. 

Mergem mai departe pe şoseaua regională ce urmează cursul Dunării, la nord de Budapesta. Zona e foarte animată, în această perioadă de vară. Hoteluri, pensiuni, nenumărate ştranduri şi bazine de înot. Ungurii nu au mare, dar au o pasiune pentru băile cu ape termale şi pentru parcurile acvatice, din care şi-au făcut un adevărat brand. Nu întîmplător, această naţiune colecţionează un număr impresionant de medalii olimpice, mondiale şi europene la polo şi la diverse probe de înot.

Trecem prin Vişegrad, pentru vechea reşedinţă de vară a lui Matei Corvin. Dar Vişegrad are o rezonanţă deosebită în istoria foarte recentă, de după 1989. La finele lui 1990, aici a fost semnat tratatul prin care Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia puneau bazele unei politici coordonate, ce avea să le ducă, împreună, în NATO şi în Uniunea Europeană. Deşi a cerut acest lucru, România nu a fost primită în acel grup – la sfîrşitul lui 1990 nu era o democraţie de încredere. Pînă la urmă, cu o anumită întîrziere, am ajuns şi noi alături de fondatoarele grupului de la Vişegrad, dar iată că Ungaria pare a privi acum în altă parte.

În drumul spre România, după ce autostrada se termină, mergem pe şosele regionale. Traversăm satele din nord-estul Ungariei – o regiune săracă, după standardele locale. Sate îngrijite, cu flori, gazon în faţa caselor şi piste speciale pentru biciclişti, oameni care muncesc din greu. Din cînd în cînd, panouri ale grupării Jobbik, cu Ungaria mare. Poate că au rămas de la alegerile europene sau, poate, cine ştie, au fost anume lăsate acolo.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.