Reîntîlnirea cu Dan Hăulică

Dan Hăulică mi-a fost profesor. M-a publicat generos în extraordinara revistă Secolul 20 (cu totul implauzibilă în contextul în care apărea). M-a îndatorat cu prietenia lui şi m-a însoţit, discret, dar solidar, în toate tribulaţiile biografiei mele postdecembriste. Cu toate astea, nu mă pot socoti printre cei care i-au fost mereu şi necondiţionat aproape. Nici scrisul, nici oralitatea lui nu se potriveau structurii mele.
„Fecioara“ intra greu în armonie cu „Vărsătorul“. Marcat mai curînd de Ion Frunzetti şi, indirect, de stilistica lui Tudor Vianu, pariam pe clasicitate, în vreme ce Dan Hăulică dansa spectaculos pe o claviatură barocă. Cultiva analogia imprevizibilă, emotivitatea romantică, epitetul fluvial. Totul scăldat într-o densă atmosferă de cultură, nutrită de lecturi infinite, de un dialog rafinat cu artele plastice, şi de un infailibil bun gust. Pînă în ultima clipă l-am îndrăgit şi l-am admirat pentru ceea ce mi se părea o nobilă inadecvare. Reuşise, parcă, să răstoarne raportul dintre registrul culturii şi cel al vieţii. Viaţa era, pentru el, simplă materie primă pentru o construcţie a spiritului. Cu alte cuvinte, nu putea asuma nici o experienţă existenţială, dacă nu era prompt şi integral convertibilă în experienţă estetică şi intelectuală. Am fost înmărmurit cînd l-am văzut ţinînd un impecabil discurs la căpătîiul Cristinei, soţia pe care o adorase şi care se stinsese brusc, în timp ce îl îngrijea într-un salon de spital. Îl sunam uneori, mai rar decît s-ar fi cuvenit şi decît aş fi vrut, şi, deşi grav bolnav, „prizonier“ de luni bune al medicilor de la Elias, nu-mi vorbea niciodată despre suferinţele lui. Tocmai scria un text, tocmai pregătea un eveniment, tocmai avea o idee. Nici vîrsta, nici sănătatea nu-l împiedicau să-şi continuie activitatea de critic de artă „angajat“: vorbea la vernisaje, organiza ample expoziţii tematice, se ocupa de ambianţa artistică a ţării, pendulînd neobosit şi bine dispus între Paris şi Bucureşti. Asta într-un moment în care „moravurile“ culturale erau cu totul altele, în care nimeni nu mai lua asupră-şi grădinăritul unei bresle cu un statut din ce în ce mai precar, cum este, astăzi, breasla artiştilor. Mă întrebam, mereu, de unde are atîta energie, atîta disponibilitate, atîta „chef“. Un ataşant anacronism părea să fie „marca“ destinului lui: era, într-un ev al Internetului, al corporaţiilor, al pieţei, un mesager straniu al cărţii şi al muzeului. O pasăre rară, o apariţie exotică, un supravieţuitor.

Iată însă că acum, tocmai acum, abia acum, lecţia lui Dan Hăulică mi se impune ca esenţială. Abia acum, în ceasul despărţirii, sînt pregătit să-l reîntîlnesc. Gesticulaţia lui intelectuală, cea care, uneori, mă făcea să zîmbesc (nu fără o constantă tandreţe) îmi apare, tocmai acum, în exemplara ei actualitate. Nu vom supravieţui culturalmente fără să luăm aminte la modelul lui, la afecţiunea lui febrilă, dezinteresată, pentru tărîmul valorilor, la pasiunea lui slujitoare, la intensitatea cu care se investea în orice întreprindere spirituală în care credea cu adevărat. Era un „ministru“ al frumuseţii, adică un suveran ad-ministrator al ei. A-l lua pe Dan Hăulică drept model înseamnă a nu pierde timp şi energie cu futilităţi „la zi“, a prefera spiritului critic entuziasmul, a face ceea ce faci cu deplină adeziune interioară. Altfel spus: cu plăcere.

Reîntîlnirea – pe acest front – cu profesorul meu îmi dovedeşte că l-am judecat pripit. Atent doar la fapta lui scriitoricească, am scăpat din vedere rigoarea, tenacitatea, îndrăznelile şi tactul lui. Am uitat, de pildă, reacţia lui viguroasă, deloc estetizantă, sau prudent contextuală, cînd a semnat o scrisoare de protest în favoarea lui Mircea Dinescu la sfîrşitul lui 1988. N-a negociat, n-a stat pe gînduri. „Realităţile sînt promiscue“ – îmi spunea, uneori. „Nu trebuie nici să te pliezi, nici să le ceri ce nu-ţi pot da.“ N-am ştiut să înţeleg la timp realismul acestei observaţii. Am împărţit, împreună cu Dinescu şi Caramitru, un semnificativ eşec la primele alegeri libere de după 1989. Dan Hăulică insistase să candidăm, în patru, pentru Parlament. Era gata să se implice nemijlocit într-un curajos efort de reconstrucţie. Oricum, a fost un strălucit reprezentant al României la UNESCO şi la Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă. A lucrat, pînă în ultimul moment, cu hărnicie şi cu graţie. Şi n-a avut, din partea noastră, ceea ce bine-merita.

De cînd am aflat de moartea lui Dan Hăulică, îmi sună mereu în minte versurile împăratului Hadrianus, pe care, adesea, îi plăcea să le evoce: Animula, vagula, blandula / Hospes comesque corporis / Quae nunc abibis… (Mic suflet al meu, blînd şi rătăcitor, oaspete şi însoţitor al trupului, care pleci acum…) Cu siguranţă, domnul Hăulică tocmai regăseşte farmecul melancolic al citatului şi întrevede orizontul noii sale călătorii.

Mai mult nu mă pricep să spun. Autorul ideal al acestui articol ar fi fost el însuşi…