Ronnie O’Sullivan

Un caracter care incită şi atrage, greu de cuprins în tipare. Un individ ce pare vulnerabil şi puternic în acelaşi timp. Vrei parcă să descifrezi ce gîndeşte. Iar recenta sa autobiografie intitulată În fugă (tradusă şi în română, Editura Publica, 2014), scrisă împreună cu jurnalistul Simon Hattenstone de la The Guardian, tocmai asta face: dezvăluie o bună parte din ce e în mintea lui. De altfel, Ronnie ţine să-i mulţumească jurnalistului, la începutul cărţii, pentru capacitatea sa de a pătrunde în mintea lui „şi fiindcă e la rîndul său un ţăcănit, cum sînt şi eu (numai un nebun poate să se înţeleagă cu un alt nebun)“.

Probabil că tocmai „nebunia“ asta, dar şi talentul lui Ronnie sînt ingredientele marii sale popularităţi mondiale. El însuşi spune: „Am avut partea mea de nebunie în viaţă. Momente de comportament schizofrenic. Neplănuite şi, pînă de curînd, neînţelese. Faima mea de tîmpit este egală cu cea de campion de snooker.“ Şi de altfel, Ronnie pare să-şi înţeleagă foarte bine şi propriul loc între jucătorii de snooker: „În mod obişnuit, jucătorii de snooker sînt nişte ticăloşi plicticoşi. Chiar şi celor mai tehnici dintre ei le lipseşte acel ceva care ar face publicul să-i iubească cum mă iubeşte pe mine, pe Jimmy White sau pe Alex Higgins (a nu se confunda cu John Higgins – n.a.). Cred că instabilitatea noastră face parte din şarmul nostru.“

Poate că Ronnie O’Sullivan e în snooker ce a fost Ilie Năstase în tenis sau Bobby Fischer în şah. Văzîndu-l doar la televizor, n-ai fi zis că omul e gata să-şi dezvăluie, pe parcursul unei întregi cărţi, problemele personale şi mecanismele propriei gîndiri. Părea un tip destul de închis şi impenetrabil. El explică însă asta prin faptul că jocul de snooker e cel care nu-ţi permite să-ţi arăţi emoţiile. Altfel, în afara mesei de joc, Ronnie pare mereu dispus să vorbească despre problemele sale care, de-a lungul timpului, n-au fost nici puţine şi nici simple. A avut multe de înfruntat, de la dependenţele de droguri, alcool şi chiar mîncare, pînă la necazurile cu părinţii (condamnarea tatălui pentru crimă şi apoi arestarea mamei pentru fraudă), plus calvarul destrămării propriei familii, cu mersul prin tribunale şi lupta cu avocaţii pentru custodia copiilor.

Ronnie mărturiseşte cu nonşalanţă cum a ajuns la Narcoticii Anonimi, la Alcoolicii Anonimi, la Gurmanzii Anonimi şi chiar la Dependenţii Anonimi de Sex. Vizita la cea din urmă organizaţie a făcut-o nu fiindcă s-ar fi simţit dependent de sex, ci pentru că: „Eram singur de doi ani şi m-am gîndit că pot găsi nişte dependente de sex murdar şi josnic care să-mi ofere cele mai bizare plăceri carnale.“ Povesteşte apoi că acolo nu a găsit nici pe departe ceea ce-şi dorea, ci doar nişte femei foarte bolnave. „De la dependenţii de sex am fugit direct la un dealer. M-am enervat aşa de rău după o şedinţă cu sex-o-holicii, încît mi-am dorit instantaneu un pic de drog.“

Colaborarea sa cu un faimos psihiatru, Steve Peters, l-a făcut în cele din urmă să-şi înţeleagă mai bine frămîntările. A aflat că în capul său locuieşte un cimpanzeu care-l îndeamnă mereu la lucruri năstruşnice, la lene sau la renunţare. E de fapt partea emoţională a creierului, pe care doctorul l-a învăţat s-o ţină sub control. Şi după cum l-am văzut pe Ronnie cel de la campionatul mondial din aprilie, cînd a ajuns pînă în finală, acest control mental pare să-i fi reuşit extraordinar.

Evident, cartea e şi despre viaţa din lumea snooker-ului. Vorbeşte despre antrenori şi manageri, despre problemele economice prin care a trecut acest sport şi despre „eroii“ săi Stephen Hendry sau Steve Davis. Nu-i uită nici pe adversarii care-i displac din punct de vedere al jocului. Pe Mark Selby, cel care i-a suflat recent un posibil al şaselea titlu mondial, îl numeşte „torţionarul“, iar pe lentul Peter Ebdon l-a poreclit „Psycho“.

Dar parcă mai mult decît despre snooker, Ronnie povesteşte despre cealaltă mare pasiune a sa – alergatul, pe care o numeşte „cea mai benefică adicţie a mea“. E obişnuit să facă asta de cînd era copil şi îi place să alerge oricînd. Pentru el, „a alerga e la fel de simplu ca a te spăla pe dinţi“. A participat la nenumărate curse populare şi de amatori şi a cunoscut mulţi campioni celebri. Tot observîndu-i pe alergătorii de toate felurile, a ajuns să creadă că şi ei ar trebui să-şi înfiinţeze o organizaţie a alergătorilor anonimi, pentru că şi această activitate dă dependenţă. Pe el însuşi, alergatul l-a ajutat să se ţină departe de droguri şi de chefuri, să-şi păstreze sănătatea fizică şi psihică şi să suporte mai bine nenumăratele ore de antrenament în sălile închise şi neaerisite de snooker. Dependent fiind însă de alergat, spune că uneori avea tendinţa să-l pună chiar pe primul plan. „Gîndeam că nu ar fi rău să fiu eliminat într-o etapă timpurie la un turneu (de snooker – n.a.) (...) astfel încît duminica să pot participa la cursa de cros de dimineaţă.“ Asta-i trecea deci prin cap celui mai talentat jucător de snooker, multiplu campion mondial. Un adevărat ţăcănit.