Note, stări, zile
Luni, 4 august, Sibiu
Aflu, din ziare, că Muzeul Literaturii Române e pe cale de disoluţie. Proprietarii clădirii au recuperat-o, aşa încît instituţia trebuie evacuată. Ministerul Culturii n-are soluţii onorabile la îndemînă (şi nici nu pare să le caute), Primăria Capitalei are alte priorităţi. O manevră de avarie pare să fie mutarea birourilor şi a administraţiei muzeului în atotprimitorul mausoleu de la Casa Scînteii. Patrimoniul propriu-zis n-are însă, deocamdată, un spaţiu adecvat de depozitare şi de expunere. Practic, tezaurul unic adăpostit pînă acum de casa din bulevardul Dacia este scos din circuitul public. Toate „urmele“ lăsate în memoria ţării de scriitorii ei (de la Eminescu la Noica) sînt transformate, astfel, în praf de arhivă. Împrejurarea mă pune într-o stare de interogaţie cronică:
1. Dacă aş fi proprietarul casei, aş dormi prost ştiind că, prin legitima reîntregire a averii mele, am provocat surparea unei instituţii esenţiale a culturii româneşti. Pe de altă parte, admit că n-am voie să pun în discuţie dreptul la proprietate al nimănui, mai ales pe fondul exproprierilor abuzive din perioada comunistă. În cazul acesta, singura ieşire rezonabilă ar fi despăgubirea proprietarului cu o sumă corectă şi păstrarea clădirii. Cum de nu se găseşte nici o instituţie a statului, sau nici un bogătaş iubitor de cultură, care să asigure un asemenea demers?
2. Cu ce se ocupă, în fond, Ministerul Culturii? Dacă mă gîndesc bine, în ultimii ani, n-am auzit de nici o ispravă consistentă propusă, susţinută şi finalizată de acest „înalt for“ executiv. Nimic cît de cît înnoitor, curajos, spectaculos, în activitatea Ministerului. Se face doar o simplă şi palidă administraţie de (minimă) întreţinere.
3. E din ce în ce mai limpede că guvernarea actuală nu dă doi bani pe cultură. Cînd o instituţie culturală a ieşit din rînd printr-o subtilă şi eficientă ofensivă în favoarea valorilor spirituale autohtone (mă refer la Institutul Cultural Român sub mandatul lui Horia-Roman Patapievici), politicienii au decapitat-o brusc, condamnînd-o la un birocratic anonimat. Probleme era cît pe-aici să aibă şi Muzeul Ţăranului Român. La fel, Biblioteca Naţională. Acum, e rîndul Muzeului Literaturii Române. În schimb, discursul patriotic înfloreşte. Patetic, semidoct, electoral, el nu reuşeşte, totuşi, să acopere indiferenţa, dacă nu chiar dispreţul tacit faţă de tot ce l-ar putea justifica în planul valorilor şi al creativităţii.
4. Nici Primăria Generală nu pare afectată de drama pe care o ilustrează cazul Muzeului Literaturii Române, cum nu e afectată nici de iminenta dispariţie a patrimoniului arhitectural bucureştean (vezi, între altele, ce se petrece în zona Hala Matache). Benzile pentru biciclişti au oricînd prioritate faţă de manuscrisele marilor scriitori români.
5. Dacă ar fi să se organizeze un miting de protest, pariez că participanţii ar avea aerul unei mici adunări de sectă. Muşterii care să strige „Ieşi afară, javră ordinară!“ s-ar mai găsi. Dar „Salvaţi Muzeul Literaturii!“ n-ar prea avea succes. N-ar fi „fun“! Mai ales că nu poate fi cuplat cu o culpabilizare a Cotrocenilor…
Luni, 11 august, Bucureşti
Nici cu Germania nu mi-e ruşine! Şi acolo, argumentele culturale par minore cînd e vorba de politică. Social-democraţii se luptă, inevitabil, cu conservatorii creştini. Cine pierde? Herta Müller! Conservatorii propun ca laureata Premiului Nobel să devină „cetăţean de onoare“ al Berlinului. Senatul berlinez votează şi propunerea cade, pe bază de vot socialist. Să nu credem că în joc ar fi fost cine ştie ce privilegii. E vorba strict de un loc de veci garantat şi de un abonament de folosire gratuită a mijloacelor de transport. Pur conflict politic, în care Herta Müller e victimă „colaterală“? Sau antipatie pentru „ieşirile“ anticomuniste ale scriitoarei? Oricum, e jenant! Refuzul cetăţeniei de onoare pentru un scriitor de talia Hertei Müller e dezonorant. Protestez trist, ineficient, fără iluzii. Am avut unele obiecţiuni faţă de cîteva judecăţi prea radicale ale compatrioatei noastre. Dar o respect la fel de mult şi deplîng excesele dubitative ale parlamentarilor germani.
