Autişti

Azi m-am trezit şi Charley a vrut să mă joc cu el cu trenuleţele, chestie pe care mă roagă s-o fac în fiecare dimineaţă din ultimii doi ani şi ceva.

Avem doi copii, doi băieţi. Charley are 4 ani, iar Sam are 2. Pe Charley l-am botezat după cîinele călător al lui John Steinbeck; pe Sam l-am botezat – întîmplător, cînd i-am dat şi numele de fată al bunicii mele, Fielden, ca al doilea prenume – după un ucigaş de poliţişti anarhist. Numele lor se potrivesc perfect cu personalităţile fiecăruia.

Îmi iubesc copiii, fireşte, dar nu sînt un tată înnăscut. A trebuit să fac nişte eforturi. N-am fost întotdeauna destul de răbdător pe cît ar fi trebuit să fiu. Uneori, mi-am pus munca sau fericirea înaintea lor şi a propriei lor fericiri. E unul dintre lucrurile pe care sper că le voi putea îndrepta în lunile şi anii următori. Vreau să fiu un tată bun, ceea ce e uneori greu pentru un tip care-ar fi fost destul de fericit să trăiască singur într-o rulotă pe malul rîului.

Promit că blogul acesta nu va deveni siropos sau sentimental – nu foarte mult, cel puţin. Dar voi scrie despre copiii mei, aşa, din cînd în cînd, ca să-mi aduc aminte că, înainte de toate, sînt tată.

Charley, am aflat acum cîteva săptămîni, are o formă uşoară de autism.

Dintotdeauna a fost diferit. Cînd se afla în uter, a dezvoltat o anomalie în funcţionarea inimii. Ne-am dus la doctor pentru un control de rutină, cînd Lee era în a treizeci şi doua săptămînă, şi zece minute mai tîrziu eram la spital, înnebuniţi de frică. Din nu ştiu ce motiv, inima lui hotărîse că fusese lovită de fulger; copilul care urma să fie Charley avea o inimă ce bătea de mai mult de 200 de ori pe minut. La ecografie, era greu să identifici un ritm anume. Suna mai degrabă ca un ocean, un vîjîit continuu.

Două săptămîni au încercat să-i coboare pulsul îndopînd-o pe Lee cu medicamente. Am stat într-un colţ al camerei ei de spital şi am terminat de scris o carte. Medicamentele au funcţionat puţin la început, dar apoi n-au mai funcţionat. La treizeci şi patru de săptămîni, cu aproximativ şase săptămîni mai devreme de termen, au decis că Charley trebuia să iasă la lumină dacă voiau să aibă şanse de supravieţuire.

Doctorii l-au scos afară. Era inert: vînăt, fără suflare, un ghemotoc molatec, ca un pui de elefant. Şi-a venit în fire, însă de-abia după vreun minut, timp în care m-am întrebat dacă nu se dusese pentru totdeauna. Apoi a fost pus într-o cutie de plastic, transparentă, şi-am început să alerg după el prin holuri şi tuneluri, pînă la aripa de cardiologie infantilă. Urmau să administreze şocuri inimii lui, şi dacă asta nu i-ar fi resetat ritmul, atunci aveau să-l bage în operaţie.

Stăteam cu palmele lipite de sticlă – Lee era încă la cusut, la opt etaje distanţă – şi-mi doream ca electricitatea să funcţioneze. L-au sedat. Pătrăţele albe erau lipite de trupul lui micuţ, în timp ce volţii îi străbăteau corpul. Inima a încetinit pe dată. Am văzut nişte urme mici de arsură pe piept, două pete roşii, dar doctorii au spus că avea să fie bine. Am alergat înapoi şi i-am spus lui Lee şi m-am prăbuşit pe patul ei şi am plîns cum nu mai plînsesem niciodată pînă atunci.

Charley s-a dovedit a fi un bebeluş dificil, iar noi ne întrebam dacă felul în care venise pe lume avea vreo legătură. Nu dormea. Zîmbea foarte rar. Puteam să fac roata prin cameră şi el de-abia dacă ridica din sprînceană. Dacă e să fiu sincer, mă întrebam dacă nu cumva făcusem o greşeală teribilă cînd hotărîserăm să avem un copil. Înainte, vieţile noastre fuseseră decadente, aproape de perfecţiune. Acum aveam un bebeluş care ne ţinea treji, şi care, la schimb, se uita pur şi simplu prin noi.

Dar, cu timpul, Charley şi-a găsit puterea de concentrare şi a devenit un micuţ tare simpatic. Făcea obsesii pentru tot felul de lucruri ciudate. Putea să se joace cu o singură jucărie ore întregi la rînd. A început să vorbească şi să meargă tîrziu, dar păruse întotdeauna că ar fi putut face lucrurile acelea dacă ar fi vrut; pur şi simplu alesese să nu. Putea să pară incredibil de senin.

Săptămîna în care m-am îndrăgostit pînă peste cap de Charley – nu pentru că trebuia să-l iubesc, din pricină că eram tatăl lui iar el era fiul meu, ci cînd m-am îndrăgostit de el pe bune, în mod autentic – a fost în timpul primei noastre vacanţe în familie, cînd el avea vreo 2 ani. Ne-am dus la Outer Banks. Acolo, amîndoi ne-am găsit fericirea.

Puştiul s-a ataşat de ocean. Era toamnă, plajele erau pustii, porneam în lungi plimbări, întrerupte doar de alergarea lui repetată spre valuri. Nu puteam să-l ţinem departe de apă. Toată ziua era în apă, tremurînd şi iarăşi vînăt, sau stătea pe nisip şi se uita la valuri de sub un prosop, cu un zîmbet permanent pe faţă.   

Odată, i-a alunecat piciorul şi a dispărut sub apă, şi cînd m-am repezit să-l scot la suprafaţă, l-am văzut uitîndu-se la mine prin perdeaua de apă: chiar şi atunci, zîmbea.

Îmi plăcea la nebunie că-i place oceanul, pentru că şi mie îmi plăcuse mereu oceanul. Cred că fiecărui tată îi place să se gîndească la fiul lui ca la o versiune mai mică şi mai bună a propriei persoane. Cînd îmi amintesc vacanţele familiei mele de cînd eram copil, îmi amintesc de valurile în care mă jucam. Stăteam toată ziua în apă, în Bermude, extatic din pricină că venea uraganul, iar valurile erau uriaşe; am trăit o vreme în Australia, ceea ce, chiar şi numai datorită apei, a fost pentru mine raiul pe pămînt.

Astfel că, atunci cînd Charley a început să pară că nu era întru totul normal, i-am spus lui Lee să nu se îngrijoreze. Nici eu nu fusesem un copil obişnuit. Asemeni lui Charley, făceam obsesii pentru lucruri ciudate (îmi plăceau cuvintele la fel de mult pe cît îi plac lui trenurile); sîntem amîndoi destul de stîngaci şi alergăm ca nişte caraghioşi; amîndurora ne place să ne petrecem timpul singuri sau într-o companie tăcută; amîndoi ne lăsăm absorbiţi de anumite idei sau amintiri sau cîntece, mici zgîrieturi pe discul care face ca acul nostru să sară.

Ceea ce a făcut ca, acum cîteva săptămîni, în era noastră a diagnosticelor, Charley să primească eticheta de autist.

Şi, la frageda vîrstă de 36 de ani, mi s-a spus că eram, şi eu, ceea ce ei numesc un autist înalt-funcţional.

Asta oferea răspunsul la cîteva întrebări – de fapt, la o grămadă de întrebări –, dar era şi prea mult deodată. Lee a devenit persoana calmă dintre noi doi. Eu eram îngrijorat că Charley va suferi de-acum încolo, că îşi va petrece viaţa pe Lună. Lee îmi tot repeta că diagnosticul nu schimba, de fapt, nimic: Charley (şi cu mine) eram aceiaşi oameni care fuseserăm cu o zi înainte. Doar că acum aveam alt nume. 

Azi ne-am dus la plajă. E o zi vîntoasă, pe Lacul Ontario se anunţă valuri. Charley a sărit din maşină şi a alergat spre apă. Nu mai văzuse valuri de cînd fuseserăm în Carolina de Nord. Nu ne gîndiserăm că o să înotăm, aşa că n-aveam nici costume de baie, nici prosoape. Dar am înaintat amîndoi în apă, suflecîndu-ne pantalonii. Amîndoi stropeam în stînga şi-n dreapta. Amîndoi zîmbeam către lacul care părea la fel de mare ca un ocean. Şi apoi am decis, împreună, că cel mai bun lucru pe care l-am putea face era să ne dezbrăcăm pînă la chiloţi şi să simţim valurile lovindu-ne pieptul.

Charley rîdea şi ţipa. Striga „Îmi place la nebunie!“, iar şi iar, cu acul sărind. Apoi un tren a trecut prin oraş şuierînd, iar noi ne-am răsucit pe călcîie şi ne-am uitat cum pleacă mai departe. Ne-am uitat la un tren în timp ce stăteam printre valuri, iar Charley s-a întrebat unde se află locul acesta perfect, în care toate iubirile lui se adunau, iar eu i-am spus că de-acum încolo locul acesta avea să fie casa noastră, aici, în orăşelul ăsta pe nume Port Hope.

Chris Jones este un jurnalist american, distins în două rînduri cu National Magazine Award pentru textele sale din Esquire. Este unul dintre invitaţii conferinţei „The Power of Storytelling“, organizate de trimestrialul Decât o revistă (Bucureşti, 17-18 octombrie 2014, http://www.thepowerofstorytelling.ro). Acest text a apărut pe blogul său de pe esquire.com, My Second Empire. 

traducere de Luiza VASILIU