„Ori te adaptezi, ori dispari“ – dialog cu Oltea ŞERBAN-PÂRÂU
Şi-a dat doctoratul în muzicologie (cu o teză despre „popularitatea muzicii clasice“), a condus o vreme Radio Romantic, iar din 2005 a venit la radioul public. Oltea Şerban-Pârâu este, în prezent, directoarea Centrului Cultural Media Radio România – o structură înfiinţată în 2013, care coordonează activităţile culturale din radioul public (orchestre, coruri, editură etc.).
Într-o lume dominată de imagine, radioul pare să aibă resurse permanente de adaptare...
Se adaptează, pentru că altfel nu ar mai fi existat. Radioul public din România s-a înfiinţat în 1928. După 1990, avem şi o seamă de radiouri private (eu am trecut şi prin experienţa lucrului în domeniul privat). Din 2005, am ajuns la radioul public. Poate că atunci lucrurile erau mai aproape de acest risc al neadaptării. Acum, în 2014, radioul public din România – ca de altfel toate cele din Europa – a înţeles că ori te adaptezi, ori dispari. Aşa că ne adaptăm la dinamismul acestor ani, la online. Radioul public din România are o cotă de piaţă de peste 30% – este o situaţie confortabilă în raport cu orice radio public din Europa. În orice caz, dacă ne raportăm la televiziunea publică, nu se pot face comparaţii: sînt două entităţi publice care au pornit de la aceeaşi situaţie în 1994, cînd au fost separate prin lege, dar care au avut alt management, altă capacitate de adaptare.
Nu cumva televiziunea a tentat mai mult, în timp ce radioul a fost lăsat în pace?
Este un aspect real, în ce priveşte amestecul administrativului sau al politicii. Este o realitate că, la despărţirea celor două instituţii, în 1994, în radioul public a rămas toată acea componentă culturală care ţine de misiunea publică. Pînă la urmă, de ce există radio şi televiziune publică în Europa? Pentru că de anumite aspecte zona privată nu îşi prea permite să se ocupe, dat fiind că trebuie să trăiască de la o zi la alta. Şi atunci, misiunea publică implică, pe lîngă informare, şi educaţia şi cultura. La „partajul“ din 1994, zona culturală a rămas la radio: este vorba despre orchestre, coruri, editură. Apoi s-au conturat Radio România Cultural şi Radio România Muzical, în anii ’90. În televiziune, zona culturală a avut o şansă mai mică. Lumea se întreabă uneori – pe bună dreptate, într-un fel: „De ce sînteţi atît de mulţi?“ În noua organizare, prin apariţia acestui Centru Cultural Multimedia care cuprinde mai multe activităţi – orchestrele, corurile, Radio România Cultural, Radio România Muzical, editura, acel serviciu tehnic care permite înregistrări complexe –, a apărut o entitate culturală şi media care este a treia din România ca număr de angajaţi, după Operă şi Teatrul Naţional. Sîntem mulţi pentru că atîţia am fost. Atîţia s-au moştenit, şi în radio, şi în televiziune. Lucrurile au evoluat, tehnologia a progresat, anumite meserii tehnice nu mai au acoperire în momentul actual – căci de la discul de ebonită din anii ’30-’40 s-a trecut la banda de magnetofon, iar acum la suporturile digitale. Dar asta s-a întîmplat peste tot, la toate radiourile publice din Europa. Cred că ceea ce trebuie să facem noi este ca tot ce se întîmplă în această entitate să nu coste mai mult decît produce.
Nu cumva, atunci, sînteţi prea puţini? În domeniul culturii, parcă totdeauna ar mai fi nevoie de oameni, de resurse...
Dacă eşti un om de cultură care se plînge tot timpul de „moartea culturii“, lucrurile se văd într-un fel. Dacă însă provii din domeniul culturii, dar te gîndeşti că a cînta şi tu în corul celor care se lamentează nu-ţi aduce mare lucru, atunci încerci să găseşti căi prin care cultura să crească, să ajungă la cît mai mulţi oameni.
Cum vă explicaţi marea putere de adaptare a radioului? S-a spus că va dispărea încă de acum cîteva decenii, la apariţia televiziunii, şi nu s-a întîmplat aşa. Nu dispare nici acum, în era Internetului...
Radioul este cel care îţi permite să faci şi altceva în acelaşi timp. În zilele noastre, sîntem tot mai mult puşi în situaţia de a face mai multe lucruri în paralel. Nu poţi să citeşti Dilema veche şi să faci altceva. Dar poţi să asculţi un radio muzical şi să citeşti Dilema veche. E o explicaţie foarte simplistă, dar care practic asigură masa mare a ascultătorilor. Radioul se poate face foarte uşor – un băiat pasionat poate face un post de radio online de la el din apartament. Radioul public nu se poate face aşa, pentru că urmărim misiunea noastră publică, iar asta presupune o seamă de oameni, de activităţi, de opere care trebuie să ajungă la ascultători. Dar, pînă la urmă, e mai uşor să faci radio decît televiziune. Şi mai puţin costisitor.
Radioul public are o arhivă impresionantă, care a început să fie valorificată parţial, prin editarea de CD-uri şi volume. Aveţi un plan de perspectivă?
Într-adevăr, prin editura proprie scoatem un număr de titluri pe an, nu foarte multe, pentru că avem o condiţionare financiară – cam 25-30. Am mai colaborat şi cu diverse case de discuri sau edituri private. Partea cea mai dificilă este problematica drepturilor de autor şi conexe, pentru că în cazul nostru, de-a lungul deceniilor, contractele cu artiştii – actori, regizori, muzicieni etc. – nu au fost realizate pentru finalitatea la care ne gîndim noi acum: noi sîntem proprietarii fonogramei, dar nu ai drepturilor de autor, care rămîn ale artiştilor respectivi sau ale moştenitorilor legali.
E o problemă de costuri, sau de gestionare juridică a drepturilor?
E mai complicată chestiunea juridică. În anii ’30, totul se făcea în direct, puţine lucruri se înregistrau. Chiar ne întrebam, recent, de ce nu avem mesajul regelui din ziua de 23 august 1944: pentru că a fost distrus. A fost pus pe cîteva discuri gravate, dar au fost distruse în anii comunismului – nici măcar familia regală nu mai are acel discurs. Aşadar, există puţine înregistrări vechi. Pentru operele mai recente, partea juridică este foarte complicată. Dacă în muzică există o singură entitate care gestionează drepturile de autor, în domeniul operelor scrise fiecare aparţine de altă uniune colectivă, iar cînd ajungi la drepturile actorilor şi interpreţilor există un întreg hăţiş. E o meserie în sine să descîlceşti toate acestea. Fiecare CD care apare este rodul unei munci de armonizare a legilor, urmaşilor, moştenitorilor... Şi eu mă întrebam, iniţial, de ce nu se valorifică arhiva, dar între timp am înţeles despre ce e vorba.
Centrul Cultural Media are şi orchestrele radio. E o idee veche, aceea a unei orchestre radio...
Există încă multe orchestre radio în Europa. Unele au dispărut. Ele au un rol semnificativ în viaţa culturală a ţărilor respective. De exemplu, Parisul nu are filarmonică, are doar două orchestre radio: Orchestre Nationale de France şi Orchestre Radio France. Amîndouă aparţin radioului public francez. În cazul nostru, avem Orchestra Naţională Radio, o orchestră de cameră, un cor academic, un cor pentru copii, big band şi orchestră de muzică populară. Este mult, raportat la alte radiouri europene, dar ne bucurăm că ne putem permite asta. Orchestrele radio au fost inventate din simplul motiv că totul se făcea în direct, inclusiv concertele. Aveau, pînă la urmă, un rol utilitar: trebuiau să „umple“ programul. Încet-încet, au devenit altceva, avînd un rol cultural. Fac turnee, au stagiuni permanente de concerte, fac şi înregistrări, ceea ce le apropie de filarmonici. Astăzi, concertele orchestrelor radio se înregistrează ori se transmit în direct la radio. Prin Uniunea Europeană de Radio, şi noi putem prelua concerte ale altor orchestre, după cum şi concertele orchestrei noastre se preiau de pe platforma comună a UER. De curînd, ne putem lăuda şi cu apartenenţa la Uniunea de Radio Asia-Pacific, şi atunci cînd un concert de-al nostru este preluat de această uniune, are un public potenţial de cîteva miliarde de ascultători.
Audienţa este o zeiţă la care se închină toată lumea. Dumneavoastră cum staţi la acest capitol?
Relaţia noastră cu această zeiţă nu e extrem de proastă, prin prisma acelei cote comune de audienţă a tuturor posturilor de la Radio România care au şi cultură (rubrici, teatru radiofonic, ştiri) – căci cultura nu e concentrată doar pe Radio România Cultural şi Radio România Muzical. Cînd vorbim despre transmisia unui concert sau a unei piese de teatru, acestea se difuzează pe mai multe frecvenţe în FM, se aud în toată ţara. Dacă vorbim de audienţa unui concert în sală, sînt o mie de spectatori. Prin difuzarea la Radio România Muzical, ajungem la o sută sau o sută cincizeci de mii de persoane. În ansamblu, vorbim, pentru emisiunile culturale, despre cîteva sute de mii de persoane. Am încercat, la Radio România Cultural, ca acea zonă de drive (fie că e dimineaţa sau seara) să devină mai uşor de ascultat. Puţine posturi de radio din Europa au avut curajul să schimbe macazul de la muzica clasică la alte genuri (pe care nu le poţi auzi la posturile comerciale). Multe posturi culturale europene nu înţeleg asta, ni se spune „cum adică să nu dai muzică clasică la un post cultural?“. Există însă muzică de calitate şi în alte genuri. Revenind la audienţă: radioul public are un public cu o vîrstă mai ridicată. Uneori, cei care au ascultat posturi FM în tinereţe migrează, la maturitate, către radioul public. Radio România Cultural şi Radio România Muzical au însă un public mai tînăr decît România Actualităţi. Noi, cei aflaţi la microfon, ar trebui să înţelegem însă că a fi prea arogant faţă de cei care ascultă nu este o soluţie. Cel care te ascultă nu este neapărat profesor universitar sau doctor într-un domeniu; poate fi un om care are pur şi simplu nevoie de cultură, are nevoie să asculte şi alte lucruri decît acele banalităţi care i se servesc permanent în mass-media. Dar ca să rămînă cu tine, trebuie să înţeleagă. Şi atunci, trebuie să te adaptezi la public.
Există un festival al orchestrelor radio. Cum a apărut şi ce rol are?
Iniţial, a apărut ideea de a avea un eveniment important şi în anii în care nu se desfăşoară Festivalul Enescu. Iniţiativa a apărut în 2011 şi s-a concretizat în 2012. Prima ediţie s-a făcut în organizarea Artexim (care organizează şi Festivalul Enescu), dar cu finanţarea Radioului. Acum are loc a doua ediţie, la sfîrşitul lui septembrie, pe care o organizăm singuri. Anul acesta participă patru orchestre străine – orchestrele radio din Praga, Helsinki, Stuttgart şi Paris. Concertele au loc la Sala Radio – cea mai mare sală cu acustică naturală din Bucureşti. Sala Palatului este o sală de congrese şi unele orchestre au refuzat să cînte acolo din cauza acusticii neadecvate (de exemplu, Orchestra Radio din Stuttgart).
Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.
Foto: D. Muntean
