Fragmente de război
Vladimir Antufeev a fost un miliţian de nădejde în fosta URSS. Născut în Siberia, a fost om de sistem, trimis acolo unde KGB avea nevoie să blindeze cu oameni de încredere structurile locale de miliţie. Miliţienii obişnuiţi au prostul renume că stau prost cu nervii: nu te poţi baza pe ei că, la o adică, chiar vor trage. De asta el era un miliţian de nădejde. Dacă toţi ar fost ca Vladimir, probabil că paradisul muncitorilor ar mai fi existat încă. Dar nu a fost să fie. În 1991, letonii s-au revoltat, iar Vladimir şi-a făcut datoria şi a tras. Au murit unii, dar degeaba. Pe şefii de la Moscova nu i-au ţinut nervii, au clipit. Puteau cîştiga dacă ar fi continuat să tragă: oamenii sînt fricoşi şi trebuie controlaţi.
În locul paradisului a apărut o ţară numită Letonia. O ţară fascistă şi imperialistă, care l-a dat în urmărire internaţională. Dar nu s-a lăsat prins şi a dispărut. A reapărut în Transnistria, unde o mînă de tovarăşi eroici, cei mai mulţi născuţi prin pustiurile Rusiei, dar aduşi acolo pentru a construi fabrici şi uzine, au încercat să reziste istoriei. Tovarăşii aveau nevoie de expertiza sa în a se asigura că populaţia acceptă planurile. Din 1992 pînă în 2012, tovarăşul Vladimir Antufeev, cunoscut şi sub numele de Vladimir Şevţov, a condus poliţia politică a Transnistriei, numită – nu dintr-o coincidenţă – KGB.
A făcut treabă bună: cine cîrîia în front o păţea. Statul fascist şi imperialist Republica Moldova l-a dat în urmărire internaţională. În 2004, Uniunea Europeană fascistă şi imperialistă l-a pus pe o listă de oficiali transnistreni care au restricţii de călătorie în Europa. Nu l-au afectat toate astea, ce contează ce cred şi ce fac fasciştii? L-a afectat însă altceva, un eşec: în 2012, transistrenii au votat ciudat, l-au vrut pe Evgheni Şevciuk şi l-au trimis acasă pe Igor Smirnov. Şi Şevciuk era tot din cercul oamenilor de bine pentru Moscova, altfel nu ar fi putut să existe ca om politic în Transnistria – în definitiv, era jobul lui Vladimir să se asigure de asta, şi el e un profesionist. Însă în campania electorală, a greşit: se ataşase de Smirnov şi l-a susţinut. Nu a respectat regula că alegerile nu contează, de fapt, pentru că numai cine e de încredere poate candida. Şevciuk nu a uitat şi l-a demis. A fost un moment greu. Ce să faci ca pensionar al KGB, nou şi vechi? Te plictiseşti. Dar pentru oamenii de încredere şi profesionişti, viaţa aduce mereu oportunităţi: cînd o uşă se închide, o alta se deschide.
Acum trei săptămîni, la o conferinţă de presă în Doneţk, a fost prezentat noul viceprim-ministru al Republicii Populare Doneţk, însărcinat cu securitatea: Vladimir Antufeev, cunoscut şi sub numele de Vladimir Şevţov. Un om care „şi-a dedicat viaţa luptei cu naţional-fascismul“, cum el însuşi s-a prezentat, şi care acum se va concentra pe clădirea „structurilor de aplicare a legii în Republica Populară Doneţk“.
Şi aşa ajunge, deci, un kaghebist născut în Siberia reprezentantul voinţei populare din estul Ucrainei. Peste el în funcţie se află prim-ministrul Republicii Populare Doneţk – Aleksandr Borodai. El este un tip fără un job anume, fluctuează prin mediile puterii de la Moscova, de 20 de ani. Ba spune că lucrează pentru FSB (fostul KGB), ba neagă. A scris mulţi ani pentru ziarul ultranaţionalist Zavtra şi apoi a fondat un canal TV de aceeaşi orientare, cu mare succes datorită sprijinului Kremlinului în noua epocă Putin. Recent, a dispărut de la Moscova şi a reapărut în Crimeea, consultant pentru noile autorităţi instalate de „omuleţii verzi“ ai lui Putin. Apoi a fost avansat de la consultant la autoritate în sine: e şeful guvernului din Doneţk, deci conduce politic noua entitate. Din punct de vedere militar, o conduce Igor Gîrkin. După cum el însuşi se prezintă, Gîrkin a luptat în Transnistria, Bosnia şi Cecenia şi s-a retras din FSB cu gradul de colonel, pe 31 martie, anul acesta. Gîrkin este cel care s-a lăudat pe net că a doborît un avion militar de transport, care s-a dovedit ulterior că era avionul malaiezian cu 298 de civili la bord.
De ce vă spun poveştile astea? Pentru că e bine să încetăm să ne prefacem. Varianta pe care Rusia încearcă să o prezinte e că în Ucraina se întîmplă un război civil între guvernul de la Kiev şi populaţia din est, organizată în republici populare. În teren, acest război s-ar duce deci între armata ucraineană şi civili care au ieşit la luptă cu cîteva arme găsite prin debara. E fals. Acesta este un război între Ucraina şi Rusia, aşa cum războiul din Transnistria a fost un război între Republica Moldova şi Rusia. Tragedia zborului malaezian trebuie şi ea discutată în această lumină. Rusia nu este nici măcar un stat susţinător al teroriştilor, Rusia este un stat terorist. Asta e situaţia, politicienii şi diplomaţii au motivele lor să nu recunoască deschis situaţia de fapt – e de înţeles să încerce să ţină situaţia dincoace de punctul de unde nu mai există întoarcere. Ipocrizia politicienilor şi diplomaţilor este un rău necesar în situaţia curentă. Dar nici eu, nici cititorii acestor rînduri nu sîntem nici politicieni, nici diplomaţi, deci haideţi să vorbim pe şleau: asistăm la un război între două state europene.
E normal ca ideea să ne dea fiori, dar asta e situaţia. Explicaţia alternativă ar fi că doi kaghebişti şi un consultant politic al Kremlinului se apucă de capul lor să facă republici populare prin Ucraina (situaţia de la vîrful celorlalte republici populare seamănă cu aceasta). Explicaţia alternativă ar spune că Antufeev se plictisea pe la Tiraspol şi a zis să facă o excursie pînă la Doneţk, unde masele populare antifasciste au realizat că au nevoie de expertiza sa, l-au dat jos din Lada şi l-au pus viceprim-ministru. Sau că Gîrkin şi-a depus cerere de concediu fără plată de la FSB şi a scris că se duce pînă în Donbas cu nişte treburi civile. De remarcat că nici unul dintre ăştia nu e nici măcar născut în Doneţk – adică să ne fi gîndit că îşi iau oamenii concediu ca să lupte pentru plaiurile natale. Sînt născuţi în Siberia, la Moscova şi într-un orăşel rusesc de la graniţa cu Estonia. Conducerea Republicii Populare Doneţk este compusă din agenţi şi ofiţeri ai statului rus. Şi majoritatea luptătorilor din armata lor sînt, de fapt, omuleţi verzi împrumutaţi de Vladimir Putin. Acesta este războiul dintre Ucraina şi Rusia.
Se ridică întrebarea logică: de ce acţionează Rusia atît de vizibil? Chiar era nevoie ca şefii Republicii Populare să fie soldaţi ai Rusiei? Se pare că era chiar nevoie. Localnicii nu sînt de încredere sau sînt prea amatori pentru ca războiul dus în numele lor să fie lăsat în seama lor. Structura de putere a Partidului Regiunilor al lui Viktor Ianucovici s-a prăbuşit, Ianucovici însuşi este o legumă. Deci era nevoie de ofiţeri de încredere, supuşi unui lanţ de comandă. Lanţ în fruntea căruia se află Vladimir Putin. Simplu şi înfricoşător.
Doborîrea avionului malaezian a făcut doar mai vizibilă această şaradă. Actul de terorism al soldaţilor Rusiei a fost doar urmarea evenimentelor din zilele precedente. O eroare tehnică. Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a oferit un plan de pace şi un armistiţiu. Liderii republicilor populare au folosit armistiţiul pentru a ataca armata ucraineană, ucigînd cîteva zeci de soldaţi, în perioada de presupusă încetare a focului. Ceea ce a făcut ca planul lui Poroşenko să eşueze şi să-l expună pe acesta unei presiuni publice pentru acţiune. Nimeni nu poate rezista politic unei situaţii în care tu declari încetarea focului şi oferi pace, iar ceilalţi te atacă constant. Deci Kievul a fost practic obligat să reia ofensiva. A făcut-o cu o determinare care a surprins: armata ucraineană în care au fost integraţi voluntarii post-Maidan îşi revine ca forţă de luptă. Drept urmare, a cucerit, la începutul lui iulie, Sloviansk, unul dintre bastioanele separatiste. Gîrkin însuşi s-a retras din oraş, spunînd că se regrupează în Doneţk. Ucraina a recucerit, în ultimele zile, şi părţi din Luhansk. Era începutul unei ofensive care poate rezolva repede şi cu mijloace militare conflictul. Rusia subevaluase forţa de luptă a armatei ucrainene. Iar Moscova a reevaluat rapid situaţia: oamenii noştri sînt pe cale să piardă războiul. Acela a fost momentul în care armamentul republicilor populare a fost ridicat la un alt nivel. Convoaie militare cu tancuri şi armament greu au trecut graniţa teoretic ruso-ucraineană, de facto ruso-rusă.
Strategia militară a Kievului s-a concentrat pe recuperarea graniţei: ideea era de a-i izola pe separatişti de Rusia, pentru a întrerupe ajutorul primit de la Moscova. Aceasta este bătălia în cadrul căreia au căzut victime cei 298 de civili. Nu e vorba despre un război civil în interiorul Ucrainei, ci un război între Ucraina şi soldaţii ruşi din Ucraina, prin care Kievul încearcă să-i izoleze pe aceştia de baza de acasă. Conform informaţiilor transmise de Kiev şi negate de Rusia, soldaţii ucraineni care luptă pe graniţă au fost atacaţi cu rachete GRAD de pe teritoriul Rusiei, iar avioane militare ruse au doborît avioane militare ucrainene. Rusia a intrat direct, dar neoficial, în război, pentru a împiedica operaţiunea de închidere a graniţei – care ar fi însemnat finalul previzibil al operaţiunii militare ruse din estul Ucrainei: fără baza din Rusia, rebelii nu ar mai fi rezistat mult. În 29 iunie, presa rusă a scris că separatiştii au capturat de la armata ucraineană o baterie sol-aer BUK. Kievul a negat că ar fi pierdut aşa ceva sau că ar fi deplasat în zonă vreuna dintre vechile baterii sovietice pe care le deţine. Rebelii nu aveau avioane, deci nici nu ar fi avut de ce să le ducă acolo. Ştirile despre armament capturat de la armata ucraineană se repetă constant în presa rusă, din cînd în cînd se scrie că rebelii au capturat ba tancuri, ba artilerie, acum rachete. Ideea ar fi că dacă vedem armament divers în luptă înseamnă că separatiştii îi bat pe ucraineni cu propriile arme, nu care cumva să ne gîndim că au fost trecute peste graniţa ruso-rusă.
Cu trei zile înainte de doborîrea avionului malaezian, a fost doborît un avion militar de transport al Ucrainei, care zbura cam la aceeaşi înălţime cu avionul malaezian. Înţeleg că ideea că nişte militari ucraineni mor în luptă nu ne provoacă acelaşi gol în stomac ca ideea că au murit copiii europeni în drum spre Malaezia. Înţeleg asta. Totuşi, vorbim despre oameni ucişi într-un avion de transport, într-un război care nu a fost declarat. Lauda lui Gîrkin era doar o etalare a trofeelor, parte din războiul psihologic: întîi te lauzi că ai capturat de la ucraineni un sistem de rachete, pentru ca ţara-mamă să poată nega că ţi l-a dat, apoi dobori avioanele şi etalezi victoria, pentru a atenua ideea că eşti pe cale să încasezi încă o înfrîngere. Nu vă imaginaţi că vorbim despre beţivi care dau cu praştia şi se laudă pe Facebook (Vkontakte) cu isprava. Sistemul BUK este mai complicat de folosit decît lasă de înţeles discuţiile de acum, nu e doar un fel de praştie mai sofisticată. Are nevoie de radar, de pregătirea personalului. Ideea că nişte civili de prin Ucraina care luptă cu fascismul îşi aduc aminte cum se lucra în vremuri de cătănie cu rachete sol-aer şi se apucă să dea după avioane e ridicolă. Rusia a furnizat sistemul BUK cu tot cu soldaţii din dotare – e doar un alt concediu fără plată luat de nişte alţi soldaţi ruşi, nimic spectaculos sau ieşit din comun în războiul ruso-ucrainean.
Doar că, de această dată, operaţiunea de război psihologic a explodat spectaculos în faţa manipulatorilor.
