Cucoanele de la băi
Locul pare ireal. Un ochi de apă maro, înconjurat de nişte dealuri de un verde intens, împădurite şi cu un tăpşan înierbat pe care un văcar îşi păzeşte animalele, fluierînd. Am mai fost o dată acolo, în copilărie, cînd bunica lui Bogdan m-a învăţat să fac bicicleta ca să nu mă dea apa sărată peste cap. Nu mai recunosc nimic. Locul nu s-o fi schimbat prea mult, dar s-a schimbat timpul, s-a schimbat mintea mea.
La lac se intră printr-o baracă de lemn pe care scrie „Băile Minerale Telega“. Dincolo de baracă te întîmpină o femeie cu părul alb, căreia îi plăteşti intrarea şi care-ţi dă cu rigurozitate un mic bon. Îmi pare a fi o localnică de prin sat, care, la pensie fiind, mai face un ban tăind bilete. Voi descoperi însă că e chiar Gina Cacarumbas, celebra administratoare a Băilor. De jur împrejurul lacului sînt barăci şi căsuţe de lemn. Unele sînt strîmbe, au alunecat cu teren cu tot pe pelicula de sare de dedesubt. Deasupra uşii fiecăreia, pe nişte plăcuţe, scrie „Scufiţa Roşie“, „Veveriţa“, „Trei ursuleţi“ sau „rufe murdare“. Întreg locul, cu balta sărată înconjurată de căsuţele strîmbe, pare desenat de un copil.
„Nu poţi să faci nimic aici“, zice dintr-odată doamna Gina, conştientă probabil de uimirea care-i cuprinde pe toţi cei care-i vizitează pentru prima dată stabilimentul. „Totul e ca-n legenda Meşterului Manole. Ce construieşti primăvara, vara sau toamna alunecă iarna. În noiembrie las totul reparat şi, cînd mă întorc, prin martie, găsesc un dezastru. Barul ăsta l-am reconstruit de patru ori. În sala de tratamente, că era bine să avem aşa o sală, şi am făcut o investiţie serioasă, nu se mai poate intra acum, că e în pericol de prăbuşire. Centrala aia am aşezat-o de nu ştiu cîte ori şi de fiecare dată vine la vale, cu beton cu tot. Aşa e cu sarea. Pe sare nu poţi construi. Am căutat un cumpărător, dar nu vine nimeni, că se ştie povestea asta. Eu o am în concesiune pînă în 2052 şi trebuie să mă ocup de ea. Lumea încă mai vine aici să se bucure de băile astea.“
Pe plajă sînt şezlonguri şi umbrele. Bunicii cu nepoţi par a fi clienţii obişnuiţi. Aud vorbindu-se nemţeşte. Sînt români plecaţi în străinătate, care s-au întors în vacanţă, la băile „maternale“. Duşurile cu apă dulce abia ţîrîie, dînd de furcă celor care vor să-şi cureţe sarea de pe piele. Atmosfera e una de băltire generală. Zona e ca o pîlnie şi vocile se aud sonor de oriunde de pe suprafaţa lacului. Doi ardeleni mari şi placizi stau în apă ca nişte hipopotami. Vorbesc rar, făcînd valuri uşoare cu braţele.
Pe mai multe afişe sînt trecute adîncimile: la mal – 2 metri, la 2 metri de mal – 8 metri, în mijlocul lacului – peste 100 de metri. O adevărată genune. Şi chiar în acel mijloc fără fund stă o doamnă în vîrstă, cu o pălărie de soare pe cap, ca o ciupercă albă. Alte două cucoane, cam de-un leat cu prima, încearcă să atingă apa, coborînd cu teamă pe scările mişcătoare de lemn. „Ce bine de doamna că ştie să înoate“, zice prima, care are nişte cearcăne mari la ochi. „Dar nu ştiu să înot“, răspunde cea din mijloc. „Mă ţine apa, doamnă, că-i sărată.“ „Ei, dar eu n-am curajul să renunţ la balustrada asta, că... dacă mă înec.“
Cea din mijloc, „ciuperca“, încearcă să le dea cîteva sfaturi, cum să facă să poată sta în apă fără să se mai ţină de margine. Ele nu au însă curajul să se desprindă. „Dumneavoastră sînteţi curajoasă, doamnă! Noi nu reuşim.“ „Da’ nuuu e chestie de curaj, doamnă.“ „Totuşi, poate că dumneavoastră sînteţi mai sportivă.“ „Ei aş! Dar e adevărat că, de pildă, conduc maşina de 46 de ani.“ „I-auzi! Mulţi înainte, doamnă! Eu nici pe asta n-am făcut-o niciodată“, zice cucoana cu cearcăne. „Şi maşina nu-i nimic pe lîngă motocicletă“, supralicitează „ciuperca“. „Ei, să nu-mi spuneţi că mergeţi şi cu motocicleta.“ „Acuma nu mai merg, că nu mai am. Dar, pe vremuri, am mers. E o senzaţie de nedescris. Oricînd aş mai încerca...“ „Eu, doamnă, în primul rînd îmi doresc să fiu sănătoasă.“ „Să ne dea Dumnezeu sănătate la toate“, se bagă în vorbă şi cea de-a treia. „Aşa să fie“, răspund celelalte. „Uite în ce paragină au ajuns băile astea“, zice doamna cu cearcăne. Ceauşescu ne-a lăsat atîtea şi noi n-am fost în stare să păstrăm nimic.“ „Ei, nu generalizaţi“, spune „ciuperca“. „Ba, nu vedeţi că nici nu se ştie încotro ne îndreptăm. Tineretul de azi nu mai învaţă nimic.“ „Nici respect nu mai au“, zice a treia. „Dar nu toţi sînt aşa, să nu generalizăm. Depinde şi de şcoală, şi de părinţi. Uite, văd la nepoţica mea că nu e chiar aşa. E într-a IV-a, are 10 ani.“ „Să vă trăiască, doamnă.“ „Mulţumesc“. „Să fim sănătoase. Să ne putem bucura de nepoţi. Eu am făcut doi ani dializă, nici nu ştiu prin ce minune am scăpat. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi nu-mi trebuie bani, nu-mi trebuie averi, nu-mi trebuie nimic. Sănătoasă să fiu. Uitaţi-vă la Patriciu. Are atîţia bani şi numai probleme. Ba-şi face transplant hepatic, ba se ceartă cu nevasta. La ce-i ajută banii?“ „Ştiu cum e“, răspunde cea din mijloc, „şi soţul meu face dializă de şase ani.“ „Nuuu mai spuneţi!“
Unul dintre ardeleni, cu mustaţă albă, a ieşit pe mal şi bea dintr-o sticlă de bere aburită. Celălalt face pluta pe spate, cu mîinile sub ceafă şi tălpile complet ieşite deasupra apei.
Cucoanele au ajuns la detaliile tratamentelor de rinichi, la complicaţii şi tot felul de grozăvii pe care le-au văzut prin spital. Soarele tocmai a ieşit de după un nor pufos şi arde ca-ntr-un deşert sărat. Vreau şi eu ceva rece.
