Ţafandache

Fără a fi extrem de frecvent, ţafandache e un cuvînt depreciativ uşor de înţeles, sunînd familiar şi celor care poate că nu l-au mai auzit: alcătuit dintr-o primă parte sonoră şi repetitivă şi dintr-un element final tipic supranumelor ironice şi minimalizatoare, cuvîntul evocă alte epitete similare (muţunache, fudulache, mangafache etc.). Sufixul diminutival -ache (din grecescul -akis), cu valoare hipocoristică, a fost aplicat mai ales numelor proprii, unele fixate între timp ca nume de familie (Costache, Dumitrache, Vasilache etc.), altele evocînd o epocă (reală, dar şi literară: prin Mache, Tache sau Lache ai lui Caragiale). Odată cu occidentalizarea societăţii româneşti, în secolul al XIX-lea, multe derivate în -ache au căpătat conotaţiile ironice şi peiorative tipice grecismelor populare, premoderne. Sufixul e încă productiv în registrul familiar-argotic, în care e folosit cu intenţie glumeaţă (şestache, românache, străinache etc.).  

Cuvîntul ţafandache are în româna de azi mai ales sensul foarte general „persoană lipsită de valoare şi de importanţă“: „Ţafandache în plin avînt“ (cristoiublog.ro); „l-am văzut pe micuţul Ţafandache avid de jocuri de putere“ (enational.ro); „lui ţafandache ăsta care nu are nici 6 ani de carieră îi dau premiul“ (clopotel.ro); „te poţi trezi cu vreun ţafandache de ăsta că ţi-l confiscă“ (arhiblog.ro); „Ţafandache ăsta de Jiji“ (ziare.com) etc. Sensul înregistrat de dicţionare e uşor diferit, ceva mai specific: „tînăr sclifosit şi ridicol; fante“ (DEX). Variantele de definiţii din dicţionarele mai vechi marcau unele trăsături sociale şi morale care nu mai sînt esenţiale pentru uzul de azi al cuvîntului: „burghez înfumurat“ (Şăineanu, 1929), „personagiu sclivisit şi ridicul“ (Scriban, 1939) etc.  

De fapt, statutul lexicografic al lui ţafandache e destul de neobişnuit: substantivul a fost înregistrat în aproape toate dicţionarele româneşti, monolingve sau bilingve, începînd cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea (de la Dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, 1893), pe baza unui singur citat literar. E drept, unul suficient de prestigios: cuvîntul a apărut în Convorbiri literare (1 decembrie 1882, p. 357), într-un text al lui Petre Ispirescu, din seria Din poveştile uncheşului sfătos – „Despre pomul Crăciunului“. E textul destul de cunoscut – retipărit şi separat, într-o broşură din 1886, la Tipografia Academiei Române –, în care autorul îşi mărturisea surpriza în faţa noii mode citadine de a folosi bradul ca pom ornamental de Crăciun, şi nu în practicile de înmormîntare. Autorul construia o opoziţie netă şi ironică între „un necioplit ca mine“, „unchiaş necărturar şi fără vază“, şi omul vremurilor noi: „De-ar fi vreun ţafandache cu sticla în ochi, cu gîtul pus ca-ntr-un proţap, cu gulerul stînd să-l apuce de nas, umblînd parc-ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap şi uitîndu-se peste umăr la cei ce-i vorbeşte, calea-valea, poate că ar mai fi oarecum ascultat; dară eu?“

Cuvîntul apare în dicţionarele noastre cu indicaţia „etimologie necunoscută“; s-au lansat totuşi unele ipoteze asupra originii sale: Şăineanu presupunea că e vorba de un nume propriu, iar Al. Ciorănescu a sugerat, pe baza formei, că ar proveni din neogreacă. O căutare cu Google produce un număr considerabil de atestări ale numelui de familie grecesc Tsafantakis (în care grupul nt este pronunţat nd). Forma grecească apare chiar pe site-ul urbandictionary.com, cu un sens figurat destul de interesant, legat de obsesia aspectului fizic şi a modei, dar fără conotaţii negative şi cu referire la tinere femei („amazing“, „gorgeous“, „fun“ etc.: „she is such a Tsafantakis!“). Din păcate, e o singură atestare, care trebuie privită cu multă prudenţă, pentru că sursa nu e controlabilă şi veridicitatea îi e îndoielnică. Oricum, chiar dacă nu dispunem de informaţii semantice şi istorice mai precise, datele actuale par să confirme ipoteza originii greceşti a cuvîntului românesc (nu doar a sufixului său).  

Ţafandache este glosat de multe ori, în dicţionarele româneşti, prin sinonimul fante, iar între cele două cuvinte s-ar putea să fie o legătură mai profundă decît o parţială echivalenţă semantică. Fante, împrumutat din italiană, e destul de învechit în sensul propriu (ca denumire a figurii de mai mică valoare de la cărţile de joc, pentru care mai răspîndit e termenul valet, de sursă franceză), dar este încă folosit cu sensurile sale peiorative („tînăr afemeiat, sclivisit, filfizon“ etc.). Poziţia cuvîntului în română a putut fi întărită şi de forma neogrecească fantis (cu pronunţia nd), devenită fande din aromână. Din neogreacă provine, de altfel, o bună parte a terminologiei româneşti a jocurilor de cărţi, care a dezvoltat destul de multe sensuri figurate.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).