Legătura între telenovele şi pensia rusească

Publicat în Dilema Veche nr. 546 din 31 iulie - 6 august 2014
De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg

„Ruşii sînt pregătiţi să sufere pentru o idee măreaţă, europenii nu prea“ îşi intitulează Laura Bretea un articol publicat pe Contributors.ro în 26 iulie. Chiar sînt pregătiţi? Mă îndoiesc. Războiul dintre Rusia şi Ucraina nu îl costă deocamdată nimic pe cetăţeanul rus simplu. Ba chiar pare un tîrg bun pentru el: am luat înapoi Crimeea, care era a noastră, iar acum îi ajutăm pe fraţii noştri din Noua Rusie să lupte cu fasciştii de la Kiev, care crucifică copilaşi, aşa cum am văzut la TV. În războaiele din Cecenia, rusul simplu a simţit pe pielea lui şocul: zeci de mii de tineri recruţi au trecut prin măcelul de acolo şi mulţi nu s-au mai întors. Au fost create asociaţii ale mamelor soldaţilor, care blocau şosele şi organizau manifestaţii pentru a-şi salva fiii (Anna Politovskaia a plătit cu viaţa reportajele despre sistemul militar care îşi bătea joc de vieţile şi cadavrele propriilor soldaţi). Războiul din Ucraina e altfel. Sînt maxim 10.000 de luptători în armatele republicilor populare separatiste. Aceştia sînt fie localnici amatori, fie voluntari din Rusia, adică mercenari, interlopi, rackeţi, patrioţi din grupurile ultranaţionaliste. Adică marginali care luptă pentru bani sau pentru obsesii proprii celor inadaptaţi la civilie. Nimeni nu îi plînge. Rusia duce în Estul Ucrainei un război ieftin.

Gleb Pavlovski este citat de The Economist spunînd că ruşii se uită la acest război ca la o telenovelă. Ei trăiesc povestea după un scenariu scris de putere şi respectat fidel de televiziuni. S-au implicat emoţional şi vor să vadă finalul telenovelei, dar nu ar fi dispuşi să sacrifice ceva pentru povestea asta, altceva decît timpul liber şi seminţele sparte uitîndu-se la TV. După ce a isterizat populaţia cu ideea că Occidentul cel rău le atacă fraţii din Ucraina, i-ar fi greu lui Vladimir Putin să spună dintr-odată: staţi aşa, facem pace cu vampirii care sug sînge rusesc! Deci, Putin este într-un cerc vicios: a scris scenariul unei telenovele cu aer catastrofic şi nu e clar cum ar putea-o încheia fără să pară pămpălău în ochii publicului său.

Un scenariu de închidere a telenovelei este oferit de Michael McFaul. E considerat unul dintre cei mai buni experţi americani în spaţiul rus, a scris o droaie de cărţi despre Rusia şi despre relaţia sa cu Occidentul. A fost consilier al lui Obama, calitate în care a conceput politica de reset – relansarea relaţiei dintre SUA şi Rusia. Apoi a fost trimis ambasador al Americii la Moscova. Dar momentul nu era prielnic, resetul gîndit de el eşuase după nişte succese temporare (cooperarea Rusiei în aprovizionarea trupelor din Afganistan, susţinerea negocierilor cu Iranul). McFaul a devenit personal ţinta aparatului de propagandă, care l-a acuzat că a fost trimis în Rusia pentru a provoca o revoluţie portocalie. Detaliile pe care le povesteşte în multe articole şi interviuri sînt aiuritoare şi relevante pentru nivelul de isterie antioccidentală care este turnată pe gîtul ruşilor. Omul s-a retras şi s-a întors la familie şi la catedră. Într-un interviu dat pentru news.vice.com, McFaul construieşte un scenariu prin care Putin ar fi putut să folosească ruşinea de după doborîrea avionului malaezian: „Această tragedie îi oferea un motiv să se rupă de insurgenţi şi i-ar fi fost simplu. Ar fi putut să-l sune pe Poroşenko şi să-i spună: «Uite trei chestii de care am nevoie pentru a putea să spun că am obţinut o victorie.» Ar putea fi vorba despre descentralizare, protecţia minorităţii ruse prin monitori internaţionali şi statutul limbii ruse. Cred că Poroşenko ar accepta o asemenea ofertă, iar Putin ar putea să spună apoi: «Felicitări, insurgenţa şi-a îndeplinit obiectivele!» (…) Dar va face Putin aşa ceva? Cred că nu.“  

Şi aşa ajungem la discuţia despre sancţiuni. Care este frustrantă, pentru că toţi aşteptam acţiuni mai ferme şi mai rapide din partea Uniunii Europene. Discuţia are însă două aspecte: scopul sancţiunilor şi disponibilitatea guvernelor europene de a le aplica. Care este scopul sancţiunilor? Opinia cea mai răspîndită este că sancţiunile sînt menite a pedepsi Rusia pentru ceea ce a făcut deja. Acesta ar fi deci obiectivul punitiv. Ştiu că e important să vedem că Rusia plăteşte pentru mizeriile pe care le-a comis. Dar e mai important decît să oprim Rusia să comită noi mizerii? Acesta ar fi obiectivul preventiv. Sancţiunile au mereu această natură duală – punitivă şi preventivă – şi acesta e motivul pentru care mai degrabă eşuează decît au succes ca instrument în relaţiile internaţionale. De foarte multe ori, odată ce ai pedepsit un stat, nu îl mai poţi face să se şi comporte în modul în care vrei tu să o facă. Deci prevenţia şi pedepsirea pot fi două obiective aflate în contradicţie.

Sancţiunile dure şi imediate împotriva Rusiei ar atinge obiectivul punitiv. Însă asta ar însemna că dialogul cu Rusia este întrerupt şi că nu mai aşteptăm nimic de la Putin (adică nu mai acceptăm că ar putea da un telefon ca cel imaginat de McFaul). Dar potenţialul Rusiei de a comite mizerii rămîne ridicat, deci prevenţia e importantă. Logica ei e să meargă în paşi mici: mărim doar treptat nivelul de sancţiuni şi doar pe măsură ce ne convingem că Putin nu opreşte transferul de arme şi mercenari spre Ucraina. Această abordare este susţinută de Germania şi e prezumţia din spatele fragilului consens al guvernelor europene. 

Însă chiar înainte de doborîrea avionului civil, abordarea preventivă îşi epuiza paşii. La Consiliul European încheiat cu doar două zile înainte de tragicul eveniment, Angela Merkel constata că Rusia nu respectase condiţiile puse anterior de UE. Acel Consiliu a cerut Comisiei Europene pregătirea noii etape de sancţiuni. Ofensiva militară ucraineană a făcut ca Rusia să trimită armament şi mai sofisticat peste graniţă, ceea ce arăta că abordarea preventivă nu funcţionează. Noile arme trimise de Rusia au dus la doborîrea avionului civil (am descris povestea săptămîna trecută), ceea ce a schimbat dramatic contextul discuţiilor. Reuniunile de urgenţă de la Bruxelles la nivel de miniştri de externe şi ambasadori au ridicat cu cîteva etape nivelul de sancţiuni luate în considerare. Cred că doborîrea avionului a mutat iremediabil discuţia din UE din registrul preventiv în cel punitiv.  

Propunerile avansate de Comisie şi scurse în mod intenţionat la Financial Times şi alte ziare arată acest lucru: vorbim despre îngheţarea relaţiilor financiare, tehnologice şi militare între blocul european şi Rusia, şi izolarea economiei ruse. Ne apropiem rapid de etapa în care nu mai aşteptăm nimic de la Vladimir Putin, vrem doar să pedepsim Rusia pentru a arăta că ce a făcut nu poate fi acceptat.

Însă aici ajungem la al doilea aspect al sancţiunilor: disponibilitatea guvernelor europene de a sacrifica interese proprii naţionale pentru a susţine sancţiuni comune. Decizia trebuind să fie unanimă, consensul e greu de atins. Eu sînt însă optimist pentru că mă uit la evoluţia în timp a dezbaterii: ceea ce cu doar puţin timp în urmă era de neconceput devine, treptat, acceptabil. Guvernele încep să fie presate de presa şi de publicul de acasă. Intervine apoi elementul ruşinării publice – Cameron se ceartă cu Hollande că de ce vinde nave Rusiei, francezii se enervează şi le reamintesc englezilor că şi ei fac bani din cooperarea sectorului financiar londonez cu capitalul rusesc. Păruiala e jenantă, dar direcţia dezbaterii e una singură: ruşine şi unora, şi altora. Şi chiar începe să le fie ruşine, altfel nu ar fi atît de defensivi. Se intră în logica: eu fac asta (nu mai vînd nave), dacă faci şi tu asta (eşti de acord cu sancţiuni financiare). E jenant, dar funcţionează treptat. Evident, fiecare încearcă să obţină excepţii şi să interpreteze regula cum îi convine – de genul: livrăm o singură navă Mistral Rusiei, şi pe a doua doar dacă Putin devine cuminte. Este un mod meschin de a trata o situaţie dramatică, dar partea bună e că a face afaceri cu Rusia aduce un cost politic pe care guvernele europene vor căuta să îl evite. Cu alte cuvinte, Putin devine un paria.

America şi UE sînt angrenate într-un fel de tangou, cu America conducînd jocul de pedepsire şi UE urmînd greoi, pe măsură ce consensul se mişcă spre mărirea sancţiunilor. Aplicarea constantă a unei asemenea presiuni va face ca rusul simplu să înceapă să simtă că plăteşte pentru Crimeea şi pentru războiul din „Noua Rusie“. Băncile ruseşti se vor împrumuta mai scump sau deloc. Firmele ruseşti de stat vor avea tăiat accesul la refinanţare şi tehnologizare. Iar acolo unde nu vorbim despre sancţiuni explicite, vom avea o accelerare a planurilor de scădere a depedenţei. Rusia este vulnerabilă la capitolul energie. Trei sferturi din exporturile sale provin din vînzarea de petrol şi gaz. Asta înseamnă mai mult de jumătate din bugetul statului rus. Europa nu poate pune embargou pe importul de energie pentru că ar însemna că unele state europene vor îngheţa la iarnă. Iar ideea de solidaritate europeană nu a ajuns atît de departe încît să împărţim resursele – sau poate mă înşel eu şi românii, altfel atît de antiruşi, sînt dispuşi să împartă gazul produs intern cu bulgarii şi ungurii. Dar ce poate să facă Europa e să accelereze planurile de diversificare a aprovizionării cu gaze şi petrol, planuri pornite cu mult înainte de criza din Crimeea. Putin ştie asta şi face genuflexiuni geopolitice spre China. Chinezii au profitat de moment şi au obţinut un preţ mic la gaze, puţin peste jumătate din cît plăteşte Europa. Asta a fost o lovitură bună de PR pentru Putin, dar o înfrîngere majoră în plan economic: clientul bogat pe care îl mulgi caută alternative şi îl înlocuieşti cu unul care îţi dă jumătate de preţ şi îţi spune de la bun început că conducta va fi a lui. Putin nu e un bun negustor. Pe de o parte, gazul azer ar trebui să ajungă în Europa ocolind Rusia, începînd cu 2019. Pe de altă parte, America va da drumul la exportul de gaze, iar Polonia şi Croaţia vor finaliza terminale de gaz lichefiat. România poate contribui la asta prin resursele de gaz nou descoperite în Marea Neagră şi cu gazele din şist – dacă politicienii noştri nu fac prostii majore. Cînd lumea caută febril soluţii de a scăpa de Rusia ca furnizor de energie, Rusia supradependentă de exportul de energie are o problemă majoră. Nu în 2014, dar cert din 2017 încolo. Pensia rusului simplu are un viitor sumbru.

Abia atunci cînd se va face legătura între pensie şi telenovelă vom avea un răspuns cert la provocarea lansată de Laura Bretea: chiar sînt dispuşi ruşii să lupte pentru o idee? Cît poţi să ţii o ţară pe energie şi telenovele geopolitice? Partea proastă e că atunci cînd ruşii nu vor mai fi dispuşi să sufere pentru o idee, nu îi va mai întreba nimeni. În vreme ce luptă pentru drepturile ruşilor din Ucraina, Putin trece legi prin care aboleşte drepturile ruşilor din Rusia. Săptămîna trecută, un lot de organizatori ai manifestaţiilor anti-Putin au luat ani grei de puşcărie. URSS s-a prăbuşit pentru că omul sovietic nu a mai vrut să se sacrifice pentru o idee. „Născut în URSS“ era atunci un blestem, nu un slogan de vîndut cărţi. Dar prăbuşirea URSS a durat cîteva decenii, timp în care puţin le-a păsat conducătorilor de la Kremlin ce părere are omul născut în URSS. 

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Coșmarul prin care a trecut un culturist: a pierdut zeci de kilograme în 35 de zile. „Corpul meu a început să se mănânce singur”
Culturistul canadian Jared Maynard a slăbit enorm în cinci săptămâni și și-a pierdut capacitatea de a vorbi din cauza unei boli rare și terifiante de care a reușit, într-un final, să scăpe, deși medicii îi dădeau șansele minime de supraviețuire, potrivit The US Sun.
image
„Cel mai rău lucru din istoria umanității!” Internauții se revoltă din cauza măsurilor de mediu luate de producătorii de băuturi răcoritoare
Fie că este vorba de Coca-Cola sau de suc de portocale, dacă ați cumpărat recent o băutură îmbuteliată, probabil ați observat o schimbare subtilă, dar exasperantă, scrie Daily Mail Online, care relatează ce cred internauții, producătorii și experții în reciclare despre această măsură.
image
Cafeaua Marghilomana, relansată la conacul marelui politician Alexandru Marghiloman. Cum se prepara celebra licoare interbelică VIDEO
Cafeaua Marghilomana, băutura aristocraților de odinioară, a fost relansată. Va putea fi savurată odată cu introducerea în circuitul turistic a clădirilor recent reabilitate de pe domeniul din Buzău care i-a aparținut marelui politician Alexandru Marghiloman.

HIstoria.ro

image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.