Vorba cu faptul că...

Cuvintele cu înţeles abstract şi foarte general (cum sînt, cel puţin în cîteva dintre înţelesurile lor, lucru, fapt, treabă, chestie etc.) se folosesc adesea ca substitute. Pentru că aceste substantive sînt destul de asemănătoare (prin funcţie) cu pronumele, repetarea lor este parţial explicabilă, putînd chiar trece neobservată. Cînd frecvenţa în uz creşte prea mult şi cuvintele cu sens general devin adevărate ticuri verbale, situaţia se schimbă: fără a fi o greşeală propriu-zisă, abuzul e supărător, ca marcă de neglijenţă şi deficienţă de stil.

Mi se pare că în ultima vreme cuvîntul faptul îşi extinde tot mai mult utilizarea, mai ales în comunicarea orală din mass-media (programe de ştiri, talk-show-uri etc.), dar şi în scris, în situaţii în care prezenţa sa nu este deloc necesară. Contextul abuzului e reprezentat mai ales de verbele de declaraţie (a zice, a face, a spune, a afirma, a declara etc.) şi de cele cognitive (a şti, a crede etc.), care pot fi urmate direct de o propoziţie introdusă prin că. În ultima vreme, simplul că este tot mai des precedat de faptul: „I-am spus de multe ori Biancăi faptul că ea trăieşte în trecut“ (lamaruta.protv.ro); „Mi-a zis faptul că nu mai simte acel entuziasm cînd sîntem împreună“ (tpu.ro); „Dj-ul a declarat faptul că s-a despărţit de Adriana de ceva timp“ (cancan.ro); „M.C. a afirmat faptul că decizia Curţii Constituţionale este una normală“ (gazetadecluj.ro); „ştiu faptul că te iubesc“ (facebook.com) etc. Desigur, anticiparea conţinutului propoziţiei care urmează prin cuvîntul faptul e o posibilitate a limbii române, perfect justificată în alte contexte (de exemplu, atunci cînd verbul nu se construieşte direct cu o subordonată: mi-a vorbit despre faptul că...; atrage atenţia asupra faptului că...). Folosirea cuvîntului faptul este nerecomandată, totuşi, în exemplele citate, pentru că acesta riscă să-şi actualizeze, în locul sensului foarte abstract, pronominal („ceva“), un înţeles mai precis („eveniment, întîmplare“), care nu potriveşte cu verbul (a zice sau a spune un fapt).

Excesul faptului că... poate avea mai multe explicaţii: e posibil ca, din cauza spaimei excesive de cacofonie, unii vorbitori să fi simţit nevoia de a introduce un cuvînt-tampon între anumite forme verbale (indică, remarcă etc.) şi conjuncţia că. De la asemenea situaţii – totuşi, destul de puţine – construcţia s-ar fi putut extinde (cum s-a întîmplat în cazul iritantului ca şi). Uneori, apariţia cuvîntului faptul pare a proveni dintr-o încercare, nu tocmai izbutită, de a introduce variaţie într-o frază obsesiv-repetitivă: „Doresc să se ştie că noi ştim faptul că Guvernul U.S. ştie prea bine despre ce este vorba în România“ (petitieonline.com).

E mai probabil, însă, ca frecvenţa faptului să reflecte o simplă nevoie de întărire, tipică exprimării orale, în care nu funcţionează doar principiul, mai cunoscut, al economiei şi al scurtimii, ci şi o tendinţă, cu efecte contrare, de amplificare. Apar astfel construcţii mai lungi, emfatice, care substituie treptat forme devenite prea firave. În acelaşi timp, poate fi vorba şi de o preţiozitate stilistică, manifestată tocmai în contexte mai puţin cultivate, în care se simte strădania unora de a vorbi cît mai „ales“, evitînd formulele simple şi directe ale oralităţii populare. Multe dintre exemplele pe care le-am găsit consemnate în scris provin din comentarii sportive – „Reghecampf a spus faptul că Istvan Kovacs nu ne va mai arbitra“ (ziare.com) –, din emisiuni de tip tabloid – „Bianca sau Victor, nu mai ţin minte care, a spus faptul că el este nemulţumit că ea este rece“ (kanald.ro), din încercări de adecvare la cadrul unui discurs juridic: „la care el mi-a spus faptul că dacă îmi convine bine, dacă nu, iar bine“ (consult-avocat.ro); „pîrîtul avea o concepţie negativă şi împotriva căsătoriei; acesta mi-a zis faptul că urăşte conceptul de căsătorie“ (cancan.ro).

În toate aceste cazuri, emfaza şi rigiditatea unor formule par să ilustreze încercări de a reformula şi „a înnobila“ dialogul banal curent. Gusturile sînt însă relative: în conformitate cu alte repere stilistice (pe care le preferăm), tocmai aceste construcţii sînt greoaie şi lipsite de eleganţă. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).