Despre accident în artele spectacolului

Un recent roman demarează pornind de la un accident: oprirea prelungită a unui pianist în plină Sonată de Beethoven... De aici, de la această surpriză brutală, împărtăşită de public şi interpret, debutează acţiunea cărţii lui Alain Claude Sulzer, O măsură prea mult. Şi situaţia descrisă mă invită la o interogaţie privind accidentul în artele spectacolului, hazard temut în trecut, hazard instituţionalizat azi. Ce modificări au intervenit? La ce corespunde această mutaţie nu atît de minoră pe cît de aparent pare?

Spectacolul, prin natura sa, implică prezenţa umană, şi de aceea se fondează pe capacitatea sa de a respecta o ordine şi de a fi derutată de o dezordine, deci pe program şi accident. Un prieten căruia îi doresc regulat „Noroc“, mă enervează răspunzîndu-mi: „Nu e nici un risc“. Atitudine stupidă, căci accidentul poate interveni oricînd şi efectele îi sînt decuplate tocmai acolo unde intervenţia lui apriori pare exclusă. Accidentul nu e o certitudine, e de la sine înţeles, ci o perspectivă mereu posibilă. Mai ales cînd exerciţiul artistic se împlineşte graţie unui interpret care-şi exersa sarcinile la prezent, aici şi acum. E celebru cazul ridicol al criticului de dans care, fără a aştepta sfîrşitul unei reprezentaţii, a salutat în cronica sa performanţa protagonistului care, căzînd violent, îşi întrerupsese evoluţia înainte de final. Callas n-a întrerupt Norma la actul III şi a declanşat conflicte familiale, căci soţii adulteri au revenit acasă vorbind despre triumful mezzosopranei! Pînă la ultima clipă, în artele spectacolului, „un risc“ persistă şi accidentul nu e exclus. De aceea nu se poate pleca de la aceste manifestări bazate pe performanţa unor interpreţi, înainte de a fi deplin încheiate.

Iminenţa hazardului a determinat rezerva acelor esteticieni tentaţi să conteste spectacolelor apartenenţa la artă, tocmai din acest motiv: nu se poate vorbi despre artă acolo unde accidentul rămîne virtual posibil. E motivul pentru care celebrul Gordon Craig a imaginat utopic înlocuirea actorului de către o supramarionetă refractară la imprevizibil. Ea nu se poate opri în mijlocul unei sonate sau al unui monolog. Orizontul lui Craig e arta ce exclude incertitudinile umanului. Ca acel accident exemplar cînd un mare actor, Michel Bouquet, nu-şi mai amintea o replică din Godot şi, după ce spectacolul fu scurt întrerupt, reveni, pentru a spune fraza fatală: „Despre ce vorbeam?“ Demult, sufleurul asigura securitatea interpretului şi, recent, cînd Charles Berling a avut un lapsus enorm, şi-a abandonat rolul pentru a se adresa spectatorilor regretînd tocmai dispariţia omului care, din cuşca lui, diminua teama de accidentele mnemonice. Uneori, se adoptă soluţia aparatului discret plasat în ureche pe care actorul îl aude constant, dar şi acesta se poate defecta, ca acum cîţiva ani, cînd, după o asemenea pană, interpretul a părăsit scena şi, jignit, a refuzat să continue! În Shakespeare, orice actor care-şi uită rolul e deconsiderat. De aceea îi privim poate cu atîta atenţie pe actorii bătrîni, ei, cei care sînt cei mai ameninţaţi de asemenea incidente: fragilitatea le e extremă! Craig detestă accidentul, dar arta spectacolului poate atrage şi graţie acestui neprevăzut ipotetic, ascuns undeva la pîndă. Scena îl prezervă, ecranul nicicum!

Există şi accidente tehnice. Ele pot interveni şi pune la încercare, în faţa publicului, aptitudinea actorilor de a le asuma şi integra. Spectacolul trebuie să continue... Show must go on! Ca acum cîteva luni, cînd la Teatrul Naţional paturile pe care dormeau la verticală personajele din Conu Leonida se prăbuşiră violent. O clipă de stupoare... sala mută s-a destins însă cînd s-a reluat reprezentaţia şi Mariana Mihuţ, făcîndu-şi semnul crucii, a improvizat o replică ce a stîrnit un haz binevenit: „Doamne, din ce am scăpat!“ Altă dată, la Paris, în plină reprezentaţie a spectacolului mitic Arlechino, slugă la doi stăpîni, lumina se stinse şi repede apărură doi servitori cu sfeşnice şi lumînări aprinse. Sedus, elogiam în mine însumi justeţea acestei soluţii! Apoi, am aflat că era un accident! Un accident binevenit, căci Strehler l-a integrat în spectacol şi, ani de zile, nimeni nu-i mai ştia originea. Exemplele abundă!

Accidentul în artele spectacolului seduce sau panichează în măsura în care el tulbură un program, destabilizează o ordine, fisurează o arhitectură. Atunci, pe scenă şi în sală, noi sîntem în comun confruntaţi cu intervenţia neprevăzutului. Cum îl primim, cum îl resimţim, cum îl integrăm, cum îl depăşim? Accidentul, mereu posibil, e o probă de reactivitate. Ca în clipa în care spectatorii panicaţi resimţiră la Teatrul Bulandra un cutremur şi Caramitru, jucînd marele magician din Uriaşii munţilor a lui Pirandello, li se adresă din fundul sălii unde se afla: „Nu vă neliniştiţi, noi l-am declanşat.“ Asemenea episoade se constituie în amintiri de neuitat. Iubesc aceste spectacole de „artă“ unde, ca în viaţă, persistă un potenţial de surpriză, unde accidentul nu e programatic exclus, ci ipotetic admis. El salvează umanitatea spectacolului.

Provocator rămîn reticent faţă de „dezumanizarea“ acelor reprezentaţii, semnate de mari plasticieni ca Wilson sau Castelluccii, unde structura vizuală şi autoritatea tehnologică exclud sistematic accidentul. El poate interveni, dar, apriori, nu e plauzibil în contextul acestor construcţii care tind către utopia imobilă şi perfectă a ordinii. Ele sînt gîndite din perspectiva celebrului provocator, Craig, aceea a supramarionetei şi a artei clasice refractare la accident. A viza excluderea sa capătă sensul unui refuz al teatrului, cu tot ceea ce presupune el ca aleatoriu „temperat“. Aceste spectacole invită la admiraţie, şi nu la dialog, la cultul artei dincolo de uman!

Azi, cu regret constat – poate este simptomul unei posturi vechi! – frecvenţa unor spectacole unde accidentul nu e doar admis, ci chiar programat. Bazate pe improvizaţie, refuzînd o ordine prealabilă, ele cultivă incertitudinea în sînul căreia accidentul îşi pierde vechile lui potenţialităţi perturbatoare. În dezordinea generală el nu mai derutează, ci participă plenar la proiectul global. Accidentul, fără referinţă la un cadru strict, mă lasă indiferent sau chiar agasează. Pe mine, dar nu şi pe spectatorii sau artiştii mai tineri. Relaţia cu accidentul în artele spectacolului e azi un test generaţional.

Cum să alegi între prea multă rigoare şi prea multă libertate? În faţa scenei, aceasta-i întrebarea. Şi, poate, singur Brook i-a găsit un răspuns. De mult îmi spunea: „Trebuie să ai un program, dar totodată să nu refuzi neprevăzutul“.  

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).