MH 17: ce ştim sau ne facem că ştim
– şi ce nu ştim sau ne facem că nu ştim –
Anii petrecuţi în domeniu mi-au dat imaginea că politica şi diplomaţia sînt un fel de coridoare labirintice în care sînt aşezate oglinzi, pereţi falşi, mereu mobili, trape – iluzorii sau reale – luminate haotic de surse incerte –, totul în continuă şi greu anticipabilă mişcare. Dinamica neîntreruptă a acestei scenografii înşelătoare nu este dictată de vreo autoritate ocultă şi nici de vreo mînă „divină“, ci este produsă chiar de cei care se avîntă în acest labirint şi încearcă, cu voluptate, să-l domine. Retorica despre adevăr e omniprezentă, la fel şi chemările la luciditate, în acest decor al relativismului aproape paroxistic. Cînd prăbuşirea lui MH 17 – pe 17 iulie, în zona rebelă din estul Ucrainei – a devenit o problemă politică (şi asta s-a întîmplat din prima secundă a dezastrului), am intrat în acest labirint. Unele lucruri – esenţiale, aş spune eu – erau evidente din primele ore ale dezastrului. Totuşi, politicienii ne-au spus că nu e bine să ne repezim să le credem. Ai zice că e o atitudine corectă, a unor oameni care şi-au păstrat capul limpede cînd toţi cei din jur au fost loviţi de emoţii puternice, a unor oameni care respectă adevărul şi-l caută cu mijloace reci, exacte, ştiinţifice. Doar că nu e deloc aşa. Există cel puţin două întrebări esenţiale la care răspunsul corect a existat aproape imediat, dar de care publicul este chemat să se îndoiască pînă cînd nu ştiu ce şi cîţi experţi se vor pronunţa definitiv, probabil peste un an sau doi de-acum înainte. Cine a doborît avionul? Răspunsul e ştiut: o rachetă trimisă de separatiştii rusofoni din Oblastul Doneţk, luînd pe MH 17 drept un avion militar ucrainean. Totuşi, sîntem îndemnaţi să ne îndoim. De unde provine acea rachetă? Răspunsul e ştiut: e parte a echipamentului militar cu care Rusia sprijină rebelii din estul Ucrainei. Totuşi, sîntem îndemnaţi să ne îndoim. În schimb, ne sînt vîrîte pe gît o grămadă de alte date, de importanţă secundară în chestiunea stabilirii responsabilităţii pentru acest dezastru, precum cele despre culoarul de zbor, cutiile negre, ce văd şi ce nu văd sateliţii, erau sau nu beţi separatiştii care, la rîndul lor, trebuie mai exact profilaţi: sînt nişte brute năuce sau nişte soldaţi bine antrenaţi cu tehnică de vîrf etc.
Platon avea dreptate să spună că prudenţa trebuie să fie prima calitate a unui om politic. Dar a doua calitate a sa trebuie să fie curajul. Ce vreau să spun este că ideea de a nu trage concluzii pînă cînd o echipă internaţională de investigatori nu va face un raport nu este o probă de prudenţă, ci o probă de laşitate, de frică. De ce ne îndoim de ceea ce ştim? De ce ne spunem că nu ştim, de fapt, nimic, cînd ştim atîtea?
Am, rapid, două explicaţii. Prima ar fi aceea că, dacă ne-am comporta normal, adică am admite că ştim unele lucruri importante despre catastrofă, ar trebui să acţionăm în consecinţă. Cunoaşterea produce consecinţe obligatorii. Uneori, şi în acest caz mai ales, scrupulozitatea carteziană este o bună acoperire pentru lipsa de acţiune. O concluzie firească pe baza a ceea ce ştim este că Rusia are o vină imensă în acest caz. Imediat, ar trebui să urmeze reacţia pe măsură. Dar de teamă să nu supărăm Rusia (teama continuă a Occidentului, de multe decenii încoace!), mai bine ne facem că nu ştim ce ştim, investigăm îndelung, serios, cu echipe largi, cît mai largi şi internaţionale, cît mai internaţionale, şi vedem ce-o fi. Oricum, sistemul democratic de alegeri oferă liderilor politici euro-atlantici o nesperată scăpare. Mandatele lor sînt strict limitate în timp. Spre deosebire de Putin, şi Obama ştie precis cînd predă cheile Biroului Oval. Aşadar, pînă cînd se pronunţă investigatorii, alţii o să fie la putere, deci am scăpat de greaua sarcină de a penaliza dureros Rusia. A doua explicaţie ţine de natura însăşi a democraţiilor. Deciziile nu aparţin unei singure persoane şi nu se iau oricum. E nevoie de instituţii, de proceduri, de acorduri între participanţii la decizie. Încetineala în reacţii a democraţiilor e cunoscută. Este, dacă vreţi, parte a preţului pe care îl plătim pentru a trăi în ceea ce este cel mai bun sistem de guvernare cu putinţă. Dictaturile reacţionează rapid, adesea imprevizibil. Democraţiile reacţionează încet, adesea previzibil.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
