Ţoaclă, biclă sau biţiclă
Un mijloc de transport de uz personal, simplu, simpatic şi familiar, nu poate să nu primească denumiri colocvial-argotice, cu încărcătură afectivă. Denumirea „oficială“ a bicicletei e înlocuită în uz, în multe limbi, de abrevieri colocviale, unele devenite aproape standard: bike în engleză, vélo (din mai vechiul vélocipède) în franceză, bici în italiană şi spaniolă (cu diferenţele de pronunţie inerente) etc. În româna actuală, denumirea familiară cea mai răspîndită a obiectului e biclă, formă abreviată încă neînregistrată de dicţionarele generale. O interesantă coincidenţă (în fond, o convergenţă romanică) face ca bicla să fie o abreviere colocvială şi în spaniola vorbită în mai multe zone din Spania şi din America Centrală. Uzul formei româneşti este deja stabil, prezent în denumiri de site-uri (bicla.ro, haicubicla), pe afişele unor programe publice („Se redeschid centrele «La Pedale – Ia-ţi o biclă gratuit», hyperflash.ro) sau în presă („Cine a fost cu bicla la mare“, gandul.info).
Mai puţin răspîndit – poate şi pentru că nu este la fel de transparent – e cuvîntul ţoaclă, denumire şi mai marcat colocvială a bicicletei. Atestările sale provin din toate zonele ţării şi de la vorbitori din generaţii diferite: „mi-am luat ţoaclă“ (kristofer.ro); „tricicleta dispăruse în ceaţă şi nu-mi mai rămăsese decît ţoacla bleu“ (bewhere.ro); „ştiu bine cu se mănîncă şurubăritul la ţoaclă“ (ciclism.ro). Termenul a pătruns şi în presă, cu o notă ironică: „Poliţiştii se întorc la ţoacla cu sirenă“ (Monitorul de Neamţ, 26.08.2011); „Programul «Prima ţoacl㻓 (Ziarul de Mureş, 26.07.2010). Forma are o sonoritate mai pitorească, fiind deci preferată din raţiuni de expresivitate şi din nevoia de variaţie; se întîmplă uneori ca un autor să recurgă la ambele denumiri colocviale, în acelaşi text, alternativ – „avînd în vedere că nu am aripi la ţoaclă, după ploaia de ieri, dacă plecam în această dimineaţă cu bicla ajungeam pistruiat la serviciu“ (andreirosu.org) – sau într-o asociere ad-hoc: „m-am apucat de biciclit prin oraş, adică merg zilnic măcar la muncă şi înapoi cu ţoacla de biclă“ (politisti.ro). Ţoaclă se poate transforma şi într-un calificativ depreciativ: „nu merită bani pe ţoacla asta de maşină“ (automarket.ro).
Nici ţoaclă nu e înregistrat de dicţionarele noastre, iar originea sa nu e tocmai clară. Cel mai probabil, cuvîntul e o abreviere din biţoaclă, formă pe care o găsim atestată, chiar dacă ceva mai rar – „io am renunţat de vreo 15 ani la biţoaclă“ (eva.ro); „să nu rămîi fără biţoaclă“ (telegrafonline.ro); „hai să vedem cîţi dintre noi au biţoacle“ (daciaclub.ro). Biţoaclă ar putea fi o deformare glumeaţă din biţiclă, variantă atestată şi ea în Internet: „biţiclă vs maşină“ (trafictube.ro); „îţi umpli biţicla şi ţoalele de noroi“ (ciclism.ro). De altfel, intermediarul biţiclă ar putea explica mai bine şi forma biclă, care s-ar putea să nu provină direct din bicicletă. Biţiclă e o variantă a lui biţiclu („Miţa, curtezana pe biţiclu....“, pandhoraa.blogspot.ro). La baza variaţiei se recunoaşte termenul internaţional bicycle, intrat în română prin franceză, în forma bicilu (înregistrată de Dicţionarul Academiei, DA, în 1913). Şi bicicletă (împrumut din fr. bicyclette, derivat din bicycle) era înregistrat în acelaşi volum din DA, dar circula de mai multă vreme. În Epoca din 1 iulie 1897, într-o ştire care pomeneşte de „numeroasele scoale de pedalagiu din Capitală“, citim despre un accident comic petrecut „pe aleea bicicliştilor ce merge spre pădurea Băneasa“: un biciclist neatent se ciocnise cu un iaurgiu care îşi transporta marfa în cobiliţă.
Prezenţa lui ţ în biţiclu şi biţiclă poate fi explicată fie prin oscilaţia mai veche, în trecut, între pronunţia cu ci sau ţi a unor împrumuturi cu surse multiple (cifră – ţifră), fie printr-o influenţă directă, la început regională: biţikl e forma curentă din sîrbă („Cînd spunem vînzătoarelor de călătoria noastră, pun mîinile pe piept, se înclină pe spate şi exclamă pe rînd «Biţiklu? Rumânski?! Sarajevo!?!!»“, kmkz.ro).
Evident, stilul colocvial actual cuprinde mai multe inovaţii în sfera ciclismului: bicicletele pot fi numite, metonimic, fiare („bicicliştii îşi culcă fiarele în iarbă“, gandul.info), iar mersul cu bicicleta e descris de un verb nou, a bicicli (poate imitat după englezescul to bike) – „n-am permis, deci biciclesc“ (topgear.ro) – sau de o expresie preluată din limbajul jocurilor de copii, a se da cu: „M-am dat cu ţoacla“ (cheeprey.ro); „m-aş da şi io cu biţoacla (...), da’ n-am aşa «coraj»“ (arghiblog.ro).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
